Am rupt rima și ritmul. Înlocuit acuta cu semnul exclamării. Oprit muzica și povestit povestea așa:
In una notte come questa io non guardo mai lontano perché la vita mi spaventa, e vivo piano.In una notte così ti avrei baciato ancora e ancora... ora che il buio si consuma. E tu non torni più.
Ho provato, riprovato... quante volte nella notte ho preso fiato! Non ti voglio, poi ti penso, resto sveglia, diventi il mio tormento.Quante cose che ho sbagliato!... quante che ho capito, ma quella cosa che sembrava amore, mi fa male da impazzire.
Eccomi.Nuda sotto questa luce, amore, eccomi così, se ti piace...
In una notte come questa non mi prendi mai per mano perché la vita ti accontenta e sogni solo.E sotto il cielo da qui, ah, ti avrei baciato mille volte. Ma dovrei chiudermi le labbra e non parlarne più.
Ho provato, riprovato quante volte nella notte ho preso fiato: non ti voglio, poi ti penso, resto sveglia, diventi il mio tormento!! Quante cose che ho sbagliato, quante che ho capito ma quella cosa che sembrava amore, mi fa male da impazzire. Eccomi!...nuda sotto questa luce, amore eccomi così, se ti piace...
Ho provato, riprovato quante volte nella notte ho preso fiato. Non ti voglio, poi ti penso. Resto sveglia, diventi il mio tormento...Quante cose che ho sbagliato?! Quante che ho capito.
Ma quella cosa che sembrava amore, mi fa male da impazzire!! Eccomi nuda sotto questa luce.
Amore, prendimi così. Così, così, se ti piace.
Și acum, așa: muzica . Ascultați și citiți.
Povestea e aceeași.
noapte buna,
m.
sub margaretă
vineri, 25 mai 2012
duminică, 20 mai 2012
Autoportret caligrafat al unui sentiment
De multe ori am fost întrebată de ce scriu, cum de scriu și de ce mă expun public scriind, că, în definitiv, este un fel de a sta în chiloți în fața tuturor.
Scriu pentru că nu desenez, nu pictez, nu pescuiesc și nu cânt la vreun instrument. Scriu pentru că citesc și asta probabil îmi face poftă. Scriu ca să refulez, scriu de dragul de a povesti și scriu ca să nu uit. Scriu pentru că simt și scriu din cauza oamenilor sau datorită lor. Scriu pentru că, deși vorbesc mult, prea mult, adevărul meu prinde formă numai când este scris. Scriu pentru că nu există o singură persoană căreia să-i povestesc tot, așa că aleg să povestesc tuturor.
Uneori scriu cuiva care poate nu citește sau nu înțelege. Alteori scriu cuiva care nu știe că scriu. Sau îmi scriu mie.
Câteodată e ca un strănut provocat prin privit lung către o sursă de lumină, un fel de scris forțat, alteori curg pur si simplu cuvintele din buricele degetelor fără ca eu să pot face ceva iar uneori oamenii mă umplu până la refuz și atunci, hemoragic, dau pe-afară, cu semnătură, ca să fie oficial.
Scriu cu sughițuri, neregulat, necontrolat, uneori chiar agramat, suspinat, ofticat sau plâns, serios sau în joacă dar întotdeauna autentic.
În ultima perioadă am scris sincopat, ici vesel, dincolo indignat, împinsă de prietenul meu poet (care, atenție, suferă urticarii acute la titulatură) mai ales. Prietenul meu poetul este un om ciudat, abscons, plin de simțiri inspirate îmbrăcate în cele mai ciudate forme. Este un fel de Sir Gugu (varianta masculină cu păr pe piet a celebrității respective), provoacă prin gâdilare, cu subînțeles sau preaînțeles. El este un iubitor al pietrelor deși deloc bolovănos, dimpotrivă, l-aș putea chiar defini agil și elastic, ascuțit. Deasemenea, prietenul meu poet este un fel de Mr. Gaget ( iartă-mă, dar nu m-am putut abiține!). Prietenul meu poet iubește mult, bulimic, total dar mai ales în contumancie. De la prietenul meu poet am învățat simțitul indirect cât și citirea busolei. Prietenul meu poet mă protejează în fel și chip de situații sau în situații în care eu nici măcar nu bănuiesc pericolul.
Prietenul meu poet, olimpic printre altele, uneori mă scote din pepeni. Dar de cele mai multe ori mă emoționează. Și mă inspiră la modul cel mai absolut pentru că mă obligă la tăcere ceea ce, evident, îmi provoacă hemoragia grafică.
Și ca să fie clar, prietenul meu poet nu este iubitul meu. Ar fi putut fi iubitul meu dacă nu era poet. Dar așa, uzul metaforei îți pierde sensul și devine argou. Nu poți face dintr-un poet un muritor de rând care bea bere și face grătar și stă la coadă. Așa cum el nu poate face din mine femeia care ia spuma de la ciorbă.
Eu și prietenul meu poet alergăm constant în direcții diferite care duc mereu către o anumită oră în care, volens-nolens, ne regăsim. Ca două yo-yo-uri care ajung mereu în aceeași palmă.
Deasemenea eu și prietenul meu poet ne caftim ideal și constant. Cu vânătăi frumos desenate pe sub piele care uneori ne fac nopțile zvârcolite. Prietenul meu poet este și cârcel la suflet, și alinare. Îi place să mă poreclească în fel și chip deși eu îi spun mereu pe nume. Nu înțeleg de ce. Poate pentru că mă identifică în fel și fel de lucruri cum ar fi cerceii sau ceața și altele.
Câteodată prietenul meu poet îmi închide ușa în nas dar eu știu că o face pentru că îi este prea dor de mine. Motiv pentru care rămân în prag ca să fiu acolo când deschide ușa să îi spun că și el îmi este foarte drag.Deși nu ar merita. Dar ce pot să fac? Am o mare slăbiciune pentru poeți...
cu drag,
mia
Scriu pentru că nu desenez, nu pictez, nu pescuiesc și nu cânt la vreun instrument. Scriu pentru că citesc și asta probabil îmi face poftă. Scriu ca să refulez, scriu de dragul de a povesti și scriu ca să nu uit. Scriu pentru că simt și scriu din cauza oamenilor sau datorită lor. Scriu pentru că, deși vorbesc mult, prea mult, adevărul meu prinde formă numai când este scris. Scriu pentru că nu există o singură persoană căreia să-i povestesc tot, așa că aleg să povestesc tuturor.
Uneori scriu cuiva care poate nu citește sau nu înțelege. Alteori scriu cuiva care nu știe că scriu. Sau îmi scriu mie.
Câteodată e ca un strănut provocat prin privit lung către o sursă de lumină, un fel de scris forțat, alteori curg pur si simplu cuvintele din buricele degetelor fără ca eu să pot face ceva iar uneori oamenii mă umplu până la refuz și atunci, hemoragic, dau pe-afară, cu semnătură, ca să fie oficial.
Scriu cu sughițuri, neregulat, necontrolat, uneori chiar agramat, suspinat, ofticat sau plâns, serios sau în joacă dar întotdeauna autentic.
În ultima perioadă am scris sincopat, ici vesel, dincolo indignat, împinsă de prietenul meu poet (care, atenție, suferă urticarii acute la titulatură) mai ales. Prietenul meu poetul este un om ciudat, abscons, plin de simțiri inspirate îmbrăcate în cele mai ciudate forme. Este un fel de Sir Gugu (varianta masculină cu păr pe piet a celebrității respective), provoacă prin gâdilare, cu subînțeles sau preaînțeles. El este un iubitor al pietrelor deși deloc bolovănos, dimpotrivă, l-aș putea chiar defini agil și elastic, ascuțit. Deasemenea, prietenul meu poet este un fel de Mr. Gaget ( iartă-mă, dar nu m-am putut abiține!). Prietenul meu poet iubește mult, bulimic, total dar mai ales în contumancie. De la prietenul meu poet am învățat simțitul indirect cât și citirea busolei. Prietenul meu poet mă protejează în fel și chip de situații sau în situații în care eu nici măcar nu bănuiesc pericolul.
Prietenul meu poet, olimpic printre altele, uneori mă scote din pepeni. Dar de cele mai multe ori mă emoționează. Și mă inspiră la modul cel mai absolut pentru că mă obligă la tăcere ceea ce, evident, îmi provoacă hemoragia grafică.
Și ca să fie clar, prietenul meu poet nu este iubitul meu. Ar fi putut fi iubitul meu dacă nu era poet. Dar așa, uzul metaforei îți pierde sensul și devine argou. Nu poți face dintr-un poet un muritor de rând care bea bere și face grătar și stă la coadă. Așa cum el nu poate face din mine femeia care ia spuma de la ciorbă.
Eu și prietenul meu poet alergăm constant în direcții diferite care duc mereu către o anumită oră în care, volens-nolens, ne regăsim. Ca două yo-yo-uri care ajung mereu în aceeași palmă.
Deasemenea eu și prietenul meu poet ne caftim ideal și constant. Cu vânătăi frumos desenate pe sub piele care uneori ne fac nopțile zvârcolite. Prietenul meu poet este și cârcel la suflet, și alinare. Îi place să mă poreclească în fel și chip deși eu îi spun mereu pe nume. Nu înțeleg de ce. Poate pentru că mă identifică în fel și fel de lucruri cum ar fi cerceii sau ceața și altele.
Câteodată prietenul meu poet îmi închide ușa în nas dar eu știu că o face pentru că îi este prea dor de mine. Motiv pentru care rămân în prag ca să fiu acolo când deschide ușa să îi spun că și el îmi este foarte drag.Deși nu ar merita. Dar ce pot să fac? Am o mare slăbiciune pentru poeți...
cu drag,
mia
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)