the little univers of mine

Despre zăpadă sau lucrurile mult așteptate

2012-01-25T21:16:00.006+02:00

Nu știu cum e la voi, dar la mine funcționează că dacă aștept prea mult și trec de pragul dincolo de care nerăbdarea se transformă în frustrare, orice lucru obținut rămâne oricum un lucru neavut, o dorință neîmplinită.
La fel și zăpada de azi.Și-a dat toată silința să mă impresioneze, dar, sincer, deși la un moment dat îmi flutura niște fulgi de-a dreptul exagerați pe la fereastra biroului, nu a fost același lucru. Atâta s-a întărâtat să îmi arate că deși în întârziere, tot ea e, încât a provocat de-a dreptul o pană generală de curent și m-a lăsat două zile la domiciliu. Degeaba. Alba asta, vâscolita asta pe care azi chiar am mâncat-o adunată direct de pe tufșuri, cum făceam în copilărie, nu e ea. Chiar de ne-am tolanit împreună, de am alunecat-o sub talpa cizmei pe un derdeluș improvizat la intrarea firmei... tot degeaba.
Zăpada mea a ratat șansa de a mă face fericită. Zăpada mea o simțeam în nări la un moment dat, o adulmecam cu nasul în sus, ca o lupoaică, o căutam în semne pe cer, voiam să îi presimt sosirea, să mă apuce fiorul acela nebun al anticipării, să mă ostenească, să mă oblige să mai stau un pic, și încă un pic ca să-mi ajungă bucuria de ea până în maduva oaselor...
Asta, în mod clar, trebuie să fie zăpada altcuiva, că a mea, nu e. Zăpada mea arată la fel, dar are alt gust, nicidecum de apă înghețată. Fâșâie altfel, căzând.
Prin urmare, am să aștept. Mai e o iarnă. Apare ea...

noapte bună,

mia

Lucrul cel mai sexy

2012-01-20T11:16:00.009+02:00

Lucrul cel mai sexy pentru pisoiul meu este...o măslină.
Pisoiul meu este roșu, are un cap cât un pepene și fălci pe măsură.Este un cotoi tandru.Are nasul plin de cicatrici foarte masculine, ochii de culoarea nispului, mustăți mari, labele groase, este mereu jigărit și umblă tot timpul cu coada dreaptă.Având personalitate, deși un pisoi de casă, refuză acestă definiție. Are locul lui de dormit pe care nu trebuie să i-l ocupe nimeni.El vine în casă numai pentru a se odihni și a mânca.
Dar pisoiul meu, are o feblețe: măslina. Eu nu pot mânca măsline fără să îi provoc reacții profunde. Dacă cumva doarme pe lângă mine, simte mirosul în somn, mișcă din mustăți, se trezește, se ridică, se uită fix la mine și începe să pârâie. PRRRRRRRRR! Ce faci acolo?
Apoi se declașează sfârșitul plin de tandrețuri al lumii. Nu pot scăpa de el fără a-i dărui obiectul dorințelor sale maxime. Prin urmare iau măslina, o trec prin fața năsucului său masculin și apoi o așez pe pardoseală. Unde începe spectacolul amorului pisicesc.
Mai întâi îi vorbește, o curtează în mârâieli și pârâieli intraductibile, o linge, se rostogolește în jurul ei, stă cu burta în sus și fața sprea ea, fără a o pierde o clipă din privire, îi dă sărutări piezișe, o mișcă de colo-colo cu lăbuța, se ridică, face ochii nisipii mari la ea, îndrăgostit peste poate, o hiptonizează cu irișii dilatați, apoi se trântește peste ea, să o simtă complet, șoptindu-i serenade pisicești la urechea ei de măslină.
După care o mănâncă. Cu sâmbure cu tot. Apoi, mirat, se uită la mine: ce am făcut? ea unde este? întreabă nedumerit.

Iar apoi: prrrrrrr, mai îmi dai una?
Pleacă, mă, și lasă-mă în pace!
Prrrrr, viața mea nu mai are sens fără ea!...
Pisi, cară-te la somn!
Mrrrprrrrr! Cum să pot dormi când iubita mea s-a reîncarnat la tine în farfurie?!...

Și uite așa, spectacolul continuă, replică după replică, finalul fiind de fiecare dată la fel de tragic: ea, cel mai sexy lucru pentru motanul meu roșu, sfârșește mâncată. Cu dragoste, pasiune și o tandrețe infinită.

După care el, teribil de satisfăcut, adoarme.

Lui Pisi, cu infinită, nemăsurată iubire.
(scris pe fugă, înainte de examen.)

mia

Tristețea nimănui

2012-01-19T18:57:00.007+02:00

Tristețea nimănui este un fel de vecin discret. Își vede de viața lui, nu dă bună ziua. Umblă în halat de catifea și papuci de pluș. Lucrul ciudat despre tristețea nimănui este că nu are chip. Sau dacă are, îl uit imediat. Nu are voce, nimic de spus și nici miros. E ca o undă invizibilă care reverberează prin mine. Un fel de fantomă care trece, ca un copil pe stradă, batând cu bățul în garduri doar ca să enerveze câinii și să strice liniștea.
La fel și tristețea asta. Întinde mâna, o bagă în mine și ciufulește, mută din loc, răutăcios, doar de dragul de a deranja. Cât să nu mă lase liniștită să îmi văd de ale mele.
Câteodată apare la ușă, bate și se proțăpește. Mă aștept să ceară niște zahăr, o țigare, ceva. Dar ea tace, își face loc în casă, se așează pe fotoliu și se uită lung la mine.
Ce-o vrea, habar nu am...
Am încercat să îi vorbesc.
"Auzi, da' tu ce vrei de la mine?"
Tăcere.
Fac întrebător din mână.
Tot nimic.
S-o dau afară, din educație, nu îmi vine.
Folosesc trucurile obișnuite ca să o plictisesc și să o determin să se care: o baie caldă, parfum, muzică, o carte. Nimic.
Câteodată, recunosc, o las să își facă de cap. Îmi pun și eu halatul de catifea și papucii de pluș și mă pun lângă ea. Este un fel de resetare. Mă întristez ca să am de unde începe să zâmbesc.

În seara asta, e aici, în vizită. O văd cu coada ochiului de partea cealaltă a canapelei. Cred că așteaptă să termin de scris.

noapte bună,

mia.

Taina tăcerii

2012-01-14T18:02:00.014+02:00

TĂCÉRE, tăceri, s. f. Faptul de a tăcea; p. ext. liniște, calm, acalmie. ◊ Loc. adv. În (sau înv. întru) tăcere = fără a vorbi; fără a se destăinui. ◊ Expr. A trece (ceva) sub tăcere = a trece (ceva) cu vederea, a ascunde (ceva), a omite (în mod intenționat). ♦ Pauză, întrerupere mai lungă într-o discuție. ♦ Fig. Indiferență. ♦ Fig. Lipsă de afirmare, de manifestare; apatie, amorțire. – V. tăcea.

Asta ar fi explicația de dicționar a tăcerii. Care dicționar nu explică nici cauza tăcerii, nici mirosul ei și cu atât mai puțin efectele ei.

Eu nu sunt omul tăcerii, dimpotrivă, cred că pot afirma liniștită că sunt fix opusul ei, în relație de profundă antonimie, dacă îmi permiteți. Mai mult chiar, am impresia că m-am născut sub formă fetală de literă și că alfabetul este de fapt ADN-ul meu, două șiruri împletindu-se, de o parte consoanele, de cealaltă vocalele iar la mijloc, o joacă nebună de-a lor:eu.
Cu toate astea, spre umirea mea profundă, am descoperit că tăcerea, de fapt, nu e o absență de vorbe. Tăcerea nu e nici măcar liniște. Nici

lipsă de afirmare, de manifestare; apatie, amorțire

cum zice DEX-ul.
Tăcerea e o nebunie totală, un balamuc indescrivibil. Calamburul suprem. Metafora metaforelor. Cea mai mare joacă de-a vorbele cu care am avut de-a face până acum. O mare păcăleală, dacă vreți.
Experiența mea în ale tăcerii este de tip indirect. Așa cum am spus, la mine comunicarea are loc întotdeauna, sau aproape, prin intermediul procedeului clasic al rostirii, orale sau scrise.

Dar (și vreau să zic daaaaar), spre marea mea uimire, am descoperit că, de fapt, forma de comunicare cea mai profundă și mai intimă este, de fapt, tăcerea. Nu e nicicum o chestie nouă. Dar când vorbești mult, e greu să observi că cel de lângă tine tace.

Până acum ceva vreme. Însă lucrurile s-au schimbat. Peste noapte. Dintr-o dată am realizat că acolo unde mi se părea că nu există nimic, de fapt, se află o mare înghesuială. Vă spun cu mâna pe inimă, mi s-a tăiat respirația. Am tăcut la rândul meu și ce credeți?...

S-a deschis ușa. A fost ca și cum aș fi intrat într-o beznă plină de forfotă și nu a trebuit decât să mi se liniștească ritmul bătăilor inimii ca să aud. A fost ca și cum toate lucrurile nespuse, toate secretele, toate șoaptele, susururile, oftaturile, sughițurile, chemările ar sălășlui într-o singură dimensiune: a tăcerii.

O absență senzorială care, culmea, devine mângâierea cea mai intimă, mai drăgăstoasă, mai pasională, mai posesivă, mai acută decât orice altceva similar cu toate cele enumerate mai sus mi s-ar fi putut întâmpla.

Și revin la sentimentul de intimitate care atinge și trece dincolo de limita secretului, devenind mister, posesiune, gelozie totală. Gelozia nespusului. A tăcerii absolute care se transformă în modul cel mai profund de a face parte dintr-o persoană.

Deci, domnii mei, dacă emoția este un nod în gât, atunci tăcerea trebuie să fie un nod în mijlocul ființei.

mia,

CLICK RIGHT. THAN TURN AROUND.MAKE A WISH. HAVE A DRINK. DON'T THINK.JUST CLOSE YOUR EYES. FORGET ABOUT READING BLOGS.

2012-01-10T19:10:00.004+02:00

Because life is somewhere outside. go for it!

PAGINA ACCESATĂ NU ESTE MOMENTAN DISPONIBILĂ.

2012-01-10T19:09:00.004+02:00

dor blagian

2012-01-07T17:29:00.007+02:00

Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.

(...)

restul e știut. pe alt pământ mai ales.

mi-e dor de tine, mă!...

m.

Tamally maak. 3 continente.7 țări. 1 iubire.

2012-01-04T23:33:00.011+02:00

Sunt blocată. Încuiată. Șah mat. Legată mâini, picioare și suflet, mai ales. Un bondage fenomenal, labirintic, fără deznod.

Sunt în viața mea, sunt eu, o simt în fiecare clipă. Lucrurile stau exact cum trebuie să fie. Chiar și privirea asta interioară spre o zare crepusculară în care lucrurile, aurite, au alt sunet, alte mirosuri, străine mie și totuși atât de familiare, aleanul și tânjeala, dorul care a devenit parte esențială din mine, își au locul lor și stau acolo unde trebuie, completându-mă ca pe un puzzle tridimensional pe vertical cu un centru de greutate perfect determinat care ma ține în picioare fără efort și mă ajută în coreografiile (uneori chiar elegante) ale șirului meu de zile.

Viața mea este incompletă și în același timp este fix cum trebuie să fie. Absurd, paradoxal, știu, dar mă reprezintă în cel mai plauzibil mod.

Dacă ați putea privi înlăuntrul meu ați da de milioane de bucăți colorate de sticlă caleidoscopic compuse. Dacă m-ați întoarce cu susul în jos și cu josul în sus ați descoperi simetrii noi dar aceleași culori, aceeiași oameni, aceeași eu, dispusă geometric, altfel. Cine se naște cu un milion de lumii pe dinăuntru e destinat să trăiască în tranzit. Cu valiza mereu gata și sufletul peren cotropit de o lipsă.

Așa stând lucrurile, logica supraviețuirii împinge către operarea unei alegeri, un singur loc, o singură lume, o singură eu. Suicid pur. Am încercat. Nu suicidul, ci alegerea. Nu funcționează. Chemările interioare la un momentat dat nu mai pot fi amuțite, nu contează ce strategie sau căuș folosești. Așa că am ales să fiu, atât. Fix complicată și îmbucățită cum sunt.

Și să-mi țin lipsa. Lipsa care, de fapt, este un prea plin. Un fel de glonte ajuns în zone vitale care, dacă extras, ar provoca sfârșitul. Prin urmare rămâne, bucată de moarte destinată, să facă parte din viața mea. Simbiotic, afectuos chiar.

Și aici, în sfârșit, ajung la Tamally maak, care nu contează ce înseamnă, ci mai degrabă cum se simte. Câteodată cuvintele sunt de plimbat prin gură, ca un bob de strugure, până se încălzesc și capată dintr-o dată o textură, un sens. Tamally maak pentru mine înseamnă exact 3 continente, 7 țări și aceeași iubire, pe care am urmărit-o, bezmetic, și care m-a urmărit, ori urmat, tot la fel.

E greu de explicat pentru că e greu, mai întâi, de toate de înțeles. E contra bunului simț, al pudorii, al tuturor deciziilor inteligente, al bunei purtării. Ce să mai, iubirea asta nu are nici un Dumnezeu!...sau, cine știe, poate are prea mulți. Sau unul în plus. Nu știu și nici măcar nu mă interesează să descopăr. Este glontele meu simbiotic și îl vreau.

Nu este cel mai frumos lucru din viața mea, pentru că eu, din fericire, am una bogată, dar este cu siguranță lucrul care m-a împlinit, cu toate lipsurile care mi le-a adus. Și când spun împlinit, înțeleg definit, dat contururi clare. Unele lucruri se definesc pur și simplu. Altele sunt definite de propria absență. Eu m-am definit printr-o iubire neterminată. E și asta o scofală, nu?

De ce scriu toate lucrurile astea azi? Se împliește vreo dată mistic-semnificativă? Nu.S-a întâmplat ceva? Poate. S-a întamplat Tamally maak, care spune așa:

"și-o lume intreaga de-ar fi in jurul meu, tot ți-as spune că am nevoie de tine..."

Iar eu, de prea plin, am simțit că dau pe-afară.

noapte bună,

mia

Equilibrium. Sau despre coincidențe.

2012-01-02T17:14:00.009+02:00

"You're Jurgen! ...

"And you are feeling!"

Este una dintre cele mai faine replici pe care le-am auzit vreodată într-un film.Dar să o iau de la începutul poveștii.

Cu o mică premiză referitoare la anumite lucruri dorite (și aici mă refer la chestii de suflet: cărți, muzică, filme...) care au dintotdeauna talentul de a mă găsi ele pe mine, ci nu invers. Adică la un moment dat din viața mea apar pur și simplu, fără să le fi căutat, deși le doream.

Filmul citat în titlul postării, Equilibrium, ( vezi aici http://www.imdb.com/title/tt0238380/), face parte dintr-o istorie ciudată care mă însoțește de ani de zile și care începe acum foarte mulți ani, pe vremea când nu exista televizorul color, cărțile erau marfă de piață neagră, iar eu obișnuiam, ca mulți alții, să ascult teatru radiofonic.

Îmi amintesc perfect atmosfera: seară de iarnă, întuneric beznă deși devreme, în casă o căldură umedă, cu condens pe geamul ferestrelor, caracteristic epocii. Mama călca rufe iar eu ma ocupam cu de-ale adolescenților (probabil făcutul de nimic, cu talent). Pornind aparatul de radio cu gest obișnuit, așa cum se face acum zapping printre cele câteva zeci de canale TV disponibile, găsim o piesă radiofonică deja începută.De Ray Bradbury nu auzisem la vremea aceea, eram prea necoaptă. Dar povestea m-a captivat cu un declic violent pentru că atingea argumentul cel mai drag mie la vremea respectivă: cărțile. Cărțile care erau arse, într-o lume în care pompierii nu salvau de foc, ci incendiau tot ce avea omenirea mai frumos, operele de artă. Asta mi-a rămas în cap atunci și finalul, în care oamenii, pentru a salva cărțile, devin ei înșiși povești, memorie vie, din carne, sânge și oase. O idee care, sincer, mi se pare imposibil de egalat în frumusețe. Adică să renunți la propria identitate de om și să devii, tot de dragul omenirii, un capitol viu de literatură. Ceva de genul: "Tu cum te numești?" "Divina comedie." "Îmi pare bine. Eu sunt "Visul unei nopți de vară".

Gîndul poveștii acesteia a rămas undeva, agățat în subconștientul meu, fără a încerca vreodată să dezleg misterul, să aflu numele piesei respective ori autorul. Până când...

... foarte mulți ani mai târziu, la o serată între prieteni, în Italia, întâlnesc un bărbat. Sebastian. Fără să știu că avea să devină una dintre cele mai mari iubiri vreodată trăită, experiență intelectual și sufletește pe cât de devastatoare pe atât de divină, discutăm despre una și alta, de la Iglesias la Istoria religiilor ( zic și eu), într-un schimb de replici amețitor și atât de bine potrivit încât părea scris și recitat, o joacă rocabolescă de idei nebune care începeau în mine și se terminau în el fără nici cel mai mic efort. Scena a durat o noapte întreagă, a depășit cu mult zorii și s-a încheiat cu revelarea marelui mister al poveștii cu cărțile și pompierii. Nu aș putea exact spune cum am început să discutăm despre asta, știu doar că ne-am pus pe povestit același lucru și că, după câteva minute am aflat totul: Ray Bradbury, Fahrenheit 451. El știa. Inutil să adaug că m-am îndrăgostit iremediabil.

Bineînțeles că am alergat cum am putut la librărie și că am cumpărat-o. Bineînțeles că a devenit și rămas un simbol. Așa cum este clar că lucrurile au sfârșit tragic și în lacrimi iar din povestea (mea) nu a rămas decât alfabetul special în care eu și el obișnuiam să ne scriem (inventat, evident, de noi doi pentru că aveam în comun o lume incompatibilă cu regulile realității).

Alți ani au trecut peste mine, alți oameni au venit să-mi contropească sentimentele ca să ajung la altă noapte, noapte de gânduri de-ale mele lipsită de somn și dau, din nou, peste un film de dat asta. Tot la fel, început. În care mai mult ca în Fahrenheit, nu doar creația omului este distrusă, ci, se încearcă anihilarea spiritului uman cu ceea ce are el mai reprezentativ: emoțiile.

Nu am să stau să vă povestesc filmul, nici plăcerea mea în a-l viziona. Vă spun doar cum un om transformat într-o mașină a morții și a distrugerii (cu toate condimentele filmelor de acțiune americănești) printr-o pură întâmplare, descoperă sensul cel mai profund, esențial al emoțiilor care sunt dintre cele mai simple: picăturile de ploaie care se preling pe fereastră, atingerea unei panglici roșii, tandrețea pentru propriile creaturi sau afecțiunea pentru un pui de câine, ca să ajungă apoi la paroxismul pierderii unui om drag.

Tot la fel, ani de zile nu am știut cum se numește filmul respectiv și nici nu am încercat să aflu. Atâta doar, uneori, mă gândeam că aș dori să îl revăd. Ceea ce s-a întâmplat.

Azi noapte. TVR 2. Și din nou, complexitatea și simplitatea dialogului:

"You're Jurgen!..."

și replica, absolut inegalabilă

"And you are feeling!"

cred că spune tot.

Așa că nu pot să vă doresc decât să îl vedeți și voi și să vă amintiți ce înseamnă atingerea unei panglici roșii ori frumusețea picăturilor de ploaie preligându-se pe fereastră.

cu drag,

mia

5:04

2011-12-17T18:22:00.007+02:00

Acest post reprezintă, de fapt, un post-it. O imagine scrisă a unui moment pe care nu vreau să îl uit. Pentru că, de fapt, acest blog nu este altceva decât un cufăr unde eu adun chestii prețioase.

De data asta nu am să fiu așa de metaforică (după cum mi-a caracterizat scrisul cineva aseară); dimineața de azi nu a fost o întâmplare dincolo de închipuire ci pur și simplu o clipă frumoasă. Așteptată, e drept, de ceva vreme. "Momentul de 3 dimineața", îi spuneam...

Cațiva prieteni, dintre cei mai dragi, un castron cu pufuleți, un pahar de vin (cu picior!) plus melodia 1 urmată de 2,3 și 4. Spatele sprijinit de ușa dulapului, fesele direct la podea, ochii obosiți cu pleoapa grea, ca după petrecere, tigarea fumată pe scara blocului în companie, în contact direct cu cimentul, vocile șoptite care fac schimb de vorbe...

Lucrul cel mai frumos în toată situația asta a fost să simt cum de undeva relaxarea se scurgea în mine iar oboseala începea să doară în mușchii spinării care se destindeau, în sfârșit, după o săptămână grea. M-a cuprins o senzație de liniște pe dinăuntru care arăta probabil pe chipul meu a melancolie. Ceea ce nu a fost, pentru că în realitate îmi era pur și simplu bine.

Apoi paharul s-a golit, pașii pe scări, aerul rece în nări, miros de zori de zi, o mână strânsă...

5:04.

A fost ultimul lucru pe care l-am văzut înainte ca perna să-mi atingă obrazul.

mia

ps. prietenilor mei.

Șapte straturi pân' la suflet

2011-12-10T18:14:00.013+02:00

Șapte cercuri concentrice. Șapte hotare între care îi închid pe toți acei de care într-un fel sau altul sunt legată. Un fel de sistem solar care nu este solar ci sufletesc. Figuri dragi ce gravitează în jurul axului meu sentimental. Șapte filtre către centrul ființei mele.
Distanțele le măsor în grade de dor, eventual, direct proporțional. Filtrele funcționează prin cernere. În spațiul cel mai îndepărtat stau ființele al căror nume sau chip abia mi-l amintesc. La epicentru stau ființele cele mai dragi, atât de dragi încât au puterea să îmi schimbe geometria sufletească.

În reprezentarea aceasta aproape tehnică, ori astronomică dacă preferați, a hărții ființei mele intime, există constante așa cum există variate, oamenii vin și pleacă din mine după cum îi taie capul. Ori după cum și cât mă țin pe mine puterile.

Unde vreau să bat? ...poate vă întrebați.

Ideea asta cu cercurile mi-a venit într-o clipă în care, sufocată de tot felul de simțiri contradictorii, am realizat în mod limpede că unor oameni le pot face față rămânând propriul meu stăpân, în vreme ce altora, indiferent de intensitatea strădaniilor mele, nu mă pot opune, nu le rezist, nu mă pot abține să le dau într-una din mine, tot ce sunt, până la epuizarea de sine.
Și atunci m-am întrebat de ce. Ce forță mă împinge să mă comport pleonastic și fără urmă de profit?
Lungă vreme nu am înteles. Până când în mintea mea nu s-a conturat clar imaginea celor șapte straturi de suflet. Și atunci a devenit limpede că cine stă în mine, în centrul meu, nu mai întâlnește paznici, nici opreliști. Neblocat fiind de bariere, zburdă nestăvilit, sărind prin mine ca un copil pe o saltea și făcându-mă să mă clatin; dacă zgârie aerul cu unghiile de fapt mă zgîrie pe mine pe interior, dacă agită un cuțit, mă taie, doarme într-un colț și-mi rămâne urma obrazului său în perne, râde și mă gâdilă, făcându-mă să râd la rândul meu... și tot așa, de-acolo din punctul zero al ființei mele, are putere totală asupră-mi și toate astea fiindcă se află atât de în adânc în mine, încât, probabil, a devenit eu.

mia

Hey, you...

2011-11-25T23:22:00.007+02:00

Oameni.

Postarea aceasta mi-au inspirat-o două lucruri, dintre care unul, de fapt, nu este un lucru, ci un om. Celălalt este un cântec. Și dacă stau să ma gândesc ma bine, nici "lucrul" nu este un lucru pentru că a fost simțit și scris tot de un om.

...Sunt obosită. Obosită să simt.Sufăr de un fel de bulimie a emoțiilor. Este singurul mod în care știu și pot să trăiesc. Dar vine și momentul în care, la propriu, dau pe afară. Îmi simt sufletul ca tras pe roată, întins la maxim. Îi aud încheieturile trosnind.

Apoi se întâmplă să ascult următoarele:

"Hey you ! out there in the cold
Getting lonely, getting old, can you feel me?
Hey you ! Standing in the aisles
With itchy feet and fading smiles, can you feel me?"

Mă ating ca o strângere de mână vorbele astea: can you feel me? Simți că sunt aici?
Spus de un necunoscut altui necunoscut.
Insinguratule, simți că sunt aici?
Da, o strângere de mână. Ca între doi oameni care nu au altceva.
Hey, you...
Tu, omule. Sunt aici.

Atunci apăs hiptonic replay, la nesfârșit, o dată, de o sută de ori. Can you feel me?
Și mă gândesc la toți oamenii mei, pe care i-am pierdut. La cei pe care nu i-am găsit. La cei pe care îi am și din obișnuință nu-i mai simt. La cei pe care îi vreau și nu pot să-i simt. La distanțe de tot felul. Și atunci strigătul se face mai intens : "hey you!!!..."

Omule!!! Would you touch me? Atinge-mă ca să simt că sunt.

Nevoia noastră unul de celălalt este pe cât de poetică, pe atât de letală. Ne definim, ne știm, ne simțim prin reflectare unul în celălalt. Prin contrast ori comparare. Sau contopire. Adică topire împreună.

Oamenii sunt frumoși pentru că în general mărunți, mojici și surzi dar cu o incredibilă capacitate de a se ejecta din sine către celălalt. Și atunci are loc miracolul cel mai frumos.

Can you feel me?...

Simți că sunt aici?

noapte bună,

mia

Locul secret

2011-11-23T21:30:00.007+02:00

Este spațiul acela unde fiecare dintre noi fuge când emoțiile sunt prea multe, gălăgia prea mare, când nu-ți mai ajunge o singură inimă ca să bați toate bătăile de pe care le ai bătut.
Locul secret poate fi unul fizic ori, ca în cazul meu, inventat, imaginar. Nu seamănă cu un ascunziș. Ci mai degrabă cu o liniște. Este momentul întâlnirii mele cu mine. Fără oglinzi, fără pretenții. Mă iau pur și simplu de mână și mă duc pe mine să mă odihnesc. E ca și cum m-aș răpi de bună voie. Ca pe un copil trimis la culcare.
"Haide, e vremea să dormi...Închideți ochii peste toate simțirile, peste toate dorințele, peste toate durerile, peste toate așteptările, peste toate deziluziile. Dă oamenii afară din tine, dă lucrurile afară din tine. Dă lumea toata afară, șterge culorile, stinge lumina și rămâi în liniște."

Am să vă dezvălui taina mea cea mai tainică: locul meu secret este un copac.

Am o relație mutual-specială cu copacii. Ne iubim dintotdeauna, nemărturisit dar în mod vădit și fără rușine. Ne privim cu drag, fiecare în ograda propriei vieți, uneori ne facem cu mâna peste gard, amical. Nu ne spunem vorbe mari. Suntem prea buni prieteni ca să avem nevoie de chestii rostite.
Copacii mă privesc îmbătrânind, eu îi privesc în frunze și recunosc trecerea vremii.
Voi știți să îi priviți? Pentru că lucrul asta nu se face oricum. Există un moment al zilei și o singură direcție pe care ochiul trebuie să se alinieze: la crepuscul, în sus, acolo unde ei, copacii, își răsfiră degetele de crengi ca o femeie care-si trece, gânditoare, mâna prin păr. Conturul corolei în contre-jour este poate cel mai liniștitor spectacol de văzut, unul care are puterea, zilnic, de a sugera subtil care-ți este locul pe lume.

Copacul meu, ca să revin la chestiuni și mai personale, e unul fără pedigree. N-are rasă, n-are nume. Stă în mijlocul unui câmp la care eu oricum mă uit foarte puțin. Are frunza nici mare, nici mică. Dar foșnitor-liniștitoare cu sclipiri de soare răzlețe.Este un copac mare și cu coaja groasă, care ma zgârie, și rădăcini mari, noduroase, ce văluresc tot pământul sub care stau ascunse. Ca să ajung la el trebuie doar să închid ochii. Și îi spun "copacul meu"pentru că, deși îi fac numai vizite inopinate, îl găsesc mereu singur. Se vede că mă așteaptă. Nu vorbim. Eu doar mă culcușesc și pun capul în îmbrățișarea rotundă a unei rădăcini. Privesc prin frunziș și închid ochii deja închiși. Apoi liniștea se face și mai liniște. Și adorm.

noapte bună,

mia.

Călătorie

2011-11-20T12:31:00.003+02:00

Câteodată, mergând, mai atentă la înlăuntru decât la afară, se întâmplă să mă rătăcesc în oameni...Și atunci, mă întreb curioasă, ce simte un om când altul e rătăcit prin el?

mia,
într-o duminică cețoasă de noiembrie

Suma nerostitelor

2011-11-12T22:18:00.009+02:00

Nerostitele sunt cuvinte. Vorbe și ele, ca toate celelalte.Dar nespuse. Nerostitele sunt la feminin pentru că misterioase. Sunt necuvinte. Ceea ce nu le declasează. Nu le face de mâna a doua. Dimpotrivă, uneori ne-spusul zice mai mult decât tot vorbitul.
Faptul că necuvintele nu sunt rostite înseamnă prea puțin. Pentru că nerostitele au năravul de a rămâne agățate între oameni, ca lenjeria întinsă la soare pe frânghii.Fâlfâie, flutură, ți se mișcă pe sub nas și prin cutele sufletului. Au parfum de ceva...
Nu am reușit încă să desflușesc rostul ne(rost)itelor. Vorba e făcută să fie spusă. Nevorba, să fie tăcută. Să taci cu sens este unul dintre cele mai grele lucruri de făcut. Iar să te înteleagă cineva în timp ce taci este de-a dreptul miraculos.
Suma necuvintelor, a verbului tăcut, este, de fapt, poezie a sentimentului în stare cristalină, pură.

noapte bună,

mia

definiție de om

2011-11-04T22:36:00.005+02:00

Unii oameni vorbesc. Alții spun lucruri. Alții, oameni rari, au capacitatea de a spune mult în foarte puțin.

"Suflet cu cercei".

Așa am fost definită azi. Și nu-mi pot imagina o caracterizare mai plastic-potrivită ființei care sunt. Motiv pentru care scriu aici, pun deoparte, în cufăr, ca pe un lucru de preț pe care nu dorești să-l tocești prin folosință ori să-l uiți prea curând.

Și da, admit și (mă)recunosc.

noapte bună, ție.

mia

La Chanson Des Vieux Amants

2011-09-21T11:27:00.001+03:00

ce cuvinte!!!!

Bien sûr, nous eûmes des orages
Vingt ans d'amour, c'est l'amour fol
Mille fois tu pris ton bagage
Mille fois je pris mon envol
Et chaque meuble se souvient
Dans cette chambre sans berceau
Des éclats des vieilles tempêtes
Plus rien ne ressemblait à rien
Tu avais perdu le goût de l'eau
Et moi celui de la conquête

Mais mon amour
Mon doux mon tendre mon merveilleux amour
De l'aube claire jusqu'à la fin du jour
Je t'aime encore tu sais je t'aime

Moi, je sais tous tes sortilèges
Tu sais tous mes envoûtements
Tu m'as gardé de pièges en pièges
Je t'ai perdue de temps en temps
Bien sûr tu pris quelques amants
Il fallait bien passer le temps
Il faut bien que le corps exulte
Finalement finalement
Il nous fallut bien du talent
Pour être vieux sans être adultes

Oh, mon amour
Mon doux mon tendre mon merveilleux amour
De l'aube claire jusqu'à la fin du jour
Je t'aime encore, tu sais, je t'aime

Et plus le temps nous fait cortège
Et plus le temps nous fait tourment
Mais n'est-ce pas le pire piège
Que vivre en paix pour des amants
Bien sûr tu pleures un peu moins tôt
Je me déchire un peu plus tard
Nous protégeons moins nos mystères
On laisse moins faire le hasard
On se méfie du fil de l'eau
Mais c'est toujours la tendre guerre

Oh, mon amour...
Mon doux mon tendre mon merveilleux amour
De l'aube claire jusqu'à la fin du jour
Je t'aime encore tu sais je t'aime

decojeste-mi un bob de strugure, te rog...

2011-09-07T13:51:00.002+03:00

Peel me a grape, crush me some ice
Skin me a peach, save the fuzz for my pillow
Talk to me nice, talk to me nice
You've got to wine and dine me
Don't try to fool me bejewel me
Either amuse me or lose me
I'm getting hungry, peel me a grape
Pop me a cork, french me a fry
Crack me a nut, bring a bowl full of bon-bons
Chill me some wine, keep standing by
Just entertain me, champagne me
Show me you love me, kid glove me
Best way to cheer me, cashmere me
I'm getting hungry, peel me grape
Here's how to be an agreeable chap
Love me and leave me in luxury's lap
Hop when I holler, skip when I snap
When I say, "do it", jump to it
Send out for scotch, boil me a crab
Cut me a rose, make my tea with the petals
Just hang around, pick up the tab
Never out think me, just mink me
Polar bear rug me, don't bug me
New Thunderbird me, you heard me
I'm getting hungry, peel me a grape.

(Diana Krall/ Peel me a grape)

moment de publicitate

2011-09-06T20:21:00.005+03:00

am placerea si marea dorinta de a va invita sa vizitati website-ul varului meu, un suflet de artist si un naist cum greu se va naste altul:

www.romeovaduva.ro

O noapte cu totul speciala

2011-08-27T16:11:00.007+03:00

Nu se mai intamplase de multa vreme...Mai incercasem sa regasesc starea aceea dar fara prea mare succes. Azi noapte insa, somnul nu voia nici s-auda de mine.Desi in pat ma bagasem tarziu. Prin fereastra deschisa de pe hol intra vantul noptii in unde racoroase.Televizorul ramasese stins desi gestul de a-l aprinde apasand pe butonul doi a devenit un fel de tic cu vremea. De data asta, nu. Pe noptiera luminata de veioza rosie ma asteptau mai multe carti. De curand am facut o vizita fructuoasa la Humanitas si teancul a castigat in intaltime. Erau puse in ordinea descrescatoare a interesului meu pentru continutul fiecareia. Cu gestu natural al iubitorului de hartie scrisa am apucat-o pe prima, stiind ca este cartea potrivita momentului prin care trec. Una destinata sa ma ajute sa-mi recastig acel echilibru interior care-mi permite in general sa trec peste fiecare zi zambind. Pisica se invartea pe langa mine cautandu-si locul in vreme ce eu, la randul meu, imi cautam cea mai comoda pozitie de citit. De-afara se auzea fosnetul frunzelor de visin batute de vant.
A fost foarte natural totul. Am trecut peste prima pagina intrebandu-ma daca va reusi sa ma mentina treaza ori ma va impinge sa ma abandonez somnului. Mai tarziu, doar pentru ca ma sacaia o senzatie de gol in stomac (foame la ora aia!...) mi-am coborat ochii pe numarul paginii: 39. Se facuse 4 dimineata iar eu citisem cu placerea regasita a acelor nopti de mult trecute de vacanta de vara, pe vremea cand eram eleva. Fara sa abandonez cartea, cu degetul infipt intre pagini in locul semnului de carte, eu si pisica ne-am mutat in bucatarie impartind prieteneste o sana pe post de gustare nocturna. Tot citind m-am mutat la loc in pat, de data asta cu stomacul potolit.
Am lasat cartea din mana abia spre zori, si nu pentru ca mi se facuse somn, ci pentru ca mi-ar fi parut rau sa o termin prea curand.
Nu mi se mai intamplase lucrul acesta de multa vreme... O noapte intreaga de citit fara sa simt trecerea timpului ci placerea, pagina cu pagina, insotita de regretul ca, pe vreme ce timpul inainta, imi ramanea tot mai putin de citit. Senzatia cea mai placuta a fost insa regasirea cu vechea Eu, cea care, desi nu sufera de insomnii, schimba noaptea cu ziua pentru placerea tainica a cititului noctambul insotita de cantatul greierilor din gradina ascunsa de intuneric.

mia

(de)gustare

2011-07-07T10:28:00.001+03:00

"Rupe-mi tu ce este rupt,
Curcubeul, beul, eul
Doamnă, veşnic dedesubt
îţi sărută talpa zeul".

(dedicaţie de la d.)

Emin și Momoți

2011-06-23T23:58:00.004+03:00

"Oh, nesărutato, tare te-aș mai săruta!"

Din corespondența lui Eminescu către Veronica sa.

mia

My best friend and I

2011-06-22T16:46:00.004+03:00

When your belly's empty and the hunger's so real
And you're too proud to beg and too dumb to steal,
You search the city for your only friend,
No one would you see.
You ask yourself, who'd watch for me?
A solitary voice to speak out and set me free.
I hate to say it, I hate to say it, but it's probably me.

Într-o interpretare personală şi mai puţin "solitariană" , aş spune că a conta întotdeauna pe sine este cel mai bun lucru de făcut. Mă rog, Sting şi Clapton o zic mai bine, but yet, that would be the point.

mia

Dedicată românului exilat...

2011-06-19T19:06:00.003+03:00

... în parte și mie, care am fost purtătoarea acestei calități odata și nu am uitat ce crunt este să nu fii acasă:

Quoto:

Plânge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului! Vă salut cu o foame îndrăcită, mânca-v-ar nenea!

Caragiale dixit. la 1905. din Berlin.

cu drag,

mia

And the reason is ?...

2011-06-13T20:50:00.003+03:00

După cum cei mai mulți știu, m-a lovit mania studiatului( sau smania, pe italienește vorbind) la bătrânețe. Buuun. Și cu asta? Păi, cu asta nimic. Treaba e că de fo săptămână încoace, îmi tratez neuronii cu literatură engleză veche. Da, și? Păi și nimic, iar. Dar, după trântă voinicească cu alde Chaucer, Marlowe, Shakespeare etc..., apprehension-comprehension și alte metode de tortură la fel de medievale ca și materia în chestiune ( pardon, renascentiste), ajung eu cu sufletul ușurat și o senzație divină de treabă terminată la ultima pagină a cursului care se încheie astfel (citez și jur pe roșu că e adevărat!):

"Sukata Chaudhuri suggests that the power of expression is as futile [nu e prostie !] as that of apprehension; there is no relation between language and reality."

What the fuck ?!!! Și io ce se cheamă că am facut până acuma, mancatz-aș? Mi-am acuplat neuronii în van?

Se pare ca da. pardon, că yes, indeed.

mia

sbornia post-Symphonicity

2011-06-08T09:31:00.006+03:00

... de rară bucurie au avut parte urechile mele luni, faţă în faţă cu Sir Sting. Eu mi-am adus palmele de bătut, el - vocea şi o orchestră de 50 de elemente. pură armonie. şi dacă am descoperit ceva, a fost frumuseţea insuportabilă a versurilor.

If he loved you
Like I love you
I would walk away in shame
I'd move town
I'd change my name

When he watches you
When he counts to buy your soul
On your hand his golden rings
Like he owns a bird that sings

When we dance, angels will run and hide their wings

The priest has said my soul's salvation
Is in the balance of the angels
And underneath the wheels of passion
I keep the faith in my fashion
When we dance, angels will run and hide their wings

I'm still in love with you
[I'm gonna find a place to live
Give you all I've got to give]
When we dance, angels will run and hide their wings

If I could break down these walls
And shout my name at heaven's gate
I'd take these hands
And I'd destroy the dark machineries of fate
Cathedrals are broken
Heaven's no longer above
And hellfire's a promise away
I'd still be saying
I'm still in love

He won't love you
Like I love you
He won't care for you this way
He'll mistreat you if you stay

Come and live with me
We'll have children of our own
I would love you more than life
If you'll come and be my wife
When we dance, angels will run and hide their wings
(...)

I'm gonna love you more than life
If you will only be my wife
(...)
I'm gonna love you night and day
I'm gonna try in every way

I had a dream last night
I dreamt you were by my side
Walking with me baby
My heart was filled with pride
I had a dream last night)

... sometime life doesn't seem that shitty, after all.

22 august 2011. A dream coming true.

2011-06-01T09:21:00.002+03:00

...te rog ca pe 22 august sa nu-ti faci nici un fel de program. george michael sustine un concert la praga si noi vom fi acolo...

:)

mia.

pe aliniamentul ca să știi...

2011-05-29T23:54:00.004+03:00

Ca să știi: te-am prețuit mai mult decât poți crede acum.
Ca să știi: mi-ai fost atât de drag pe cât ți-am declarat, fără umbră de minciună.
Ca să știi: ți-am dăruit tot puținul din mine pe care îl stăpânesc în ultima vreme.
Ca să știi: nu am batjocorit nimic din ceea ce ești.
Ca să știi: inima mea a fâlfâit.
Ca să știi: cu gândul la tine îți sper binele și liniștea.
Ca să știi: nu voi lăsa ca nimic din ce a fost să se pângărească.
Ca să știi: ai fost iubit, nu folosit.

Greu s-a lăsat Dumnezeul pietrelor...

mia. cu drag.

Cu sentimentu' la hazna

2011-05-29T01:25:00.004+03:00

Asta simt. M-am spalat pe mâini obsesiv azi. Mă manâncă până și pielea capului. Deși probabil afecțiunea de care sufăr e mai de grabă o râie a sufletului, greu de vindecat.
Când un necioplit la volan te stropește trecând cu mașina, e de luat cu filozofie.Când un om pe care ți l-ai culcușit aproape te acoperă cu rahat urât mirositor, nu există clăbuci care să te facă se te simți din nou curat.
Probabil viața are un fel de fișă a postului unde rând pe rând sunt bifate mai toate hidoșeniile care se pot întampla. De curând am avut de-a face cu așa ceva. Deci, să mă iertați dacă put a hazna căci tocmai am fost împinsă în una. În lungul și în latul veneranzilor mei 35 de ani, m-am intersectat cu tot soiul de ființe, uneori cu urmări razant fatale. Dar pot afirma cu certitudine că niciuna dintre ele nu m-a murdărit – în cuibul meu interior de om, mai ales – ca ultima persoană ce tocmai a părăsit scena. Ceea ce îmi lasă un gust cleios și urât mirositor de faliment personal.
A fost o călătorie scurtă, pe alocuri cu splendide panorame. Sau poate doar iluzii optice, cine mai poate spune acum? O călătorie pe buza prăpastiei, în lungul ei, alunecările fiind frecvente cu aspect accidental- înșelător, mirosul hăului neabandonându-mă nici o clipă. Cu toate astea, am vrut să cred. Am așteptat după fiecare cotitură să văd deschizându-se înaintea ochilor mei imaginea unei pajiști unde să îmi odihnesc ,în sfârșit, oasele. Ba bine că nu!
Acum, fără să ne mai jucăm de-a metafora: mi-am luat-o iar! Dah. Ce să spun? A devenit un sport. Și trofeele se acumulează. Unul mai plin de rahat decât celălalt. Iar azi, am avut neplăcuta surpriză de a fi cadorisită cu rahaturile top quality: reproșurile. Ți-am dat, am făcut, am dres. Blestemato!
Da, blestemata de mine care își lasă inima să curvăsărească în amoruri patetice. Blestemata de mine care nu vrea să pună măcar un zăvor la poarta sufletului, chit că și ăla se poate deschide doar băgând mâna prin gard.

Dar promit, domnule d., că mirosul împuțiciunii cu care ai binevoit să mă procopsești prin mesajele descreierate de azi nu-mi va rămâne tatuat pe piele, pentru că vrei, nu vrei, eu sunt eu și las mizeriile să se scurgă în alte direcții, așa, în zoaie, să se ducă să băltească în alte arii, mai umbroase, unde câte unii le lasă artistic la coclit.

Farewell, Sunset!

mia.

Strong

2011-05-28T21:58:00.001+03:00

You never know how strong you are until being strong is the only choice you have.

Mesaj de (ne)dragoste - citat

2011-05-28T21:10:00.005+03:00

nu am facut asta niciodata, o fac in acest moment:

deci,

te blestem ca in viata vietii tale sa nu iti gasesti linistea.

te blestem ca in viata vietii tale sa nu mai ai incredere in oameni asa cum eu nu o sa mai am de la intalnirea nefasta cu tine.

te blestem sa nu stii in viata vietii tale ce e aia iubire, cinste, omenie si virtute.

te blestem sa nu ai parte de nici macar o bucurie fara o tristete pe masura.

te blestem....

si sper ca acolo, in infernul tau, sa nu ai parte de nimic altceva in afara de iluzii.

vei fi o fantoma ce ma va bantui din cand in cand. mi-ai alterat iremediabil cea mai intima fibra, dar e si vina mea...

nu am facut asta niciodata, repet, dar o fac in acest moment, impacat. si fara vreo remuscare.

cu dedicație de la d. cel cu castelele de nisip. care in mod clar, nu știu să dureze.

mia

BIBLIOTECA

2010-11-16T23:14:00.005+02:00

Titlu asta merita fiecare majuscula.

Azi am avut o zi buna.Deja un noiembrie de genul asta, cu frunze moarte, da, dar soarele straluncind intes pe un cer care se incapataneaza de trei saptamani sa ramana senin si de un albastru infinit, aerul cald, atmosfera de respiro... Zilele astea insorite parca ar fi un cadou. Si sunt, daca stau si ma gandesc la cat am economisit pe factura de gaze! Sunt zile de iesit din casa, zile in care nici macar nu iti vine sa pui muraturi , asa-i de cald si frumos!

Pai daca pe langa asa minunatie de noiembrie, mai pui si experienta mea de azi, iese o zi scoasa ca din povesti! Inceputul nu a fost promitator: m-am trezit tarziu (voit si meritat dat fiind numarul de ore pe care le-am lucrat in ultima saptamana) simtindu-ma imbatranita cu minim doua decenii. Si batuta oscior cu oscior, asa cum bat cofetarii untul pentru aluatul de croissante. Mi-am zis ca nu e drept, ca ar fi trebuit sa ma simt revigorata, nu ca trecuta prin masina de tocat ! M-am dres cu o cafea si vreo 3 patratele de ciocolata alba si odata imbracata, am purces la drum cu treburile zilei. Mai intai am ajuns pe la facultate, sa predau un referat( pe ultima suta de metrii... ) si apoi la secretariat , cu chestiuni administrative. Citesc programul pe usa si mi se pare ca ma aflu acolo intr-un moment bun.( fara sa iau in seama starea de confuzie in care prea multele mele ocupatii m-au bagat, impiedicandu-ma sa mai inteleg, de exemplu, ce zi a saptamanii este). Cioc-cioc timid: Buna ziua , zic eu , se poate ? Nici un raspuns. Doar o privire acra. Se poate sa fac si eu o adeverinta ?, incerc iar, tot cu timiditate, ca deh, poate se supara Magnificenta Sa Doamna Secretara. Nu. Raspuns sec. Dur. Orarul de lucru cu studentii s-a terminat. Si pentru cei care lucreaza si nu pot veni in alt orar ?... , fac eu pe jumatate strengareste, pe jumatate complice. Programul e acelasi pentru toti. Si replica asta v-as ruga sa v-o imaginati pronuntata de Arnold in Terminator I . Am inchis usa si atat. Ce era sa-i zic ? Ca sunt Sarah Connor si viitorul depinde de capacitatea ei de a demonstra un pic de umanitate in clipa accea de nevoie pentru mine?!... Secretara comunista, ce sa mai !
Am plecat de-acolo nervoasa gandindu-ma ca ziua de azi e destinata piezei rele. Aprind o tigare asteptand autobuzul in statie. Urc, ma asez linistita pe scaun si-mi pun castile in urechi.Muzica ma mai relaxeaza si vremea frumoasa ma face iar sa ma simt bine. Cobor in centru si merg spre Palatul Culturii. Intrarea bibliotecii,blocata de trafaleti si alte ustensile zugravelnice! E clar, azi n-o sa rezolv un rahat! mi-am zis incercand sa ma consolez. In definitiv, zile proaste am mai avut , si au trecut toate. Si totusi, nu ma las. Hai sa dau o tura, imi zic din nou, poate se intra pe altundeva. Intr-adevar, exista o alta intrare pe latura nordica a cladirii. Gasesc o usa intredeschisa si intru. Vazusem niste rafturi cu carti si mi-am imaginat ca trebuie sa fie biblioteca. Cand colo, doua doamne si un domn , stateau la barfe si cafele. M-am ratacit , zic . Caut biblioteca. Imprumuturi? ma intreaba domnul prezent. Da, fac cu jumatate de gura nestiind daca o fi si el din rasa secretarei de mai devreme. Veniti cu mine,spune cu gingasie parinteasca. Si ma ia de brat si ma conduce catre intrarea corecta. Fara sa ma dojeneasca , fara sa ma traga de urechi ca de ce nu am citit indicatiile de pe pereti. La capatul culoarului, ultima usa la dreapta. Atat. Amabilitatea facuta persoana. Primul miracol al zilei. Urmat de milioanele de senzatii placute care m-au napadit indata ce am dat cu nasul de locurile acelea. Un aer prafuit si comunist si invechit dar atemporal si atat, atat de drag incat mi-au navalit pe buze toate zambetele ratate ale acelei zile. Toate de-odata. Doua bibliotecare. Una mai intepata. Cealalta, mai durdulie si mai mamoasa. Stau la coada. Da, deci chiar da ! Stiu, si eu ma imaginam singura, intr-un loc pustiu ca dupa o catastrofa nucleara mondiala, unde se aude ecoul propriilor mei pasi; dar nu e asa. Erau pe-acolo studenti ce cautau de-ale scolii, o alta fatuca ce tocmai predase vreo 5 romane ( de dragoste dupa culoarea copertii ! ) , o alta atat de micuta si fada ca parca era plasmata de imaginatia mea. Cand mi-a venit randul, m-am fastacit. Eram ametita de mirosul de carti vechi, bulversata de curiozitatea de a citi cat mai multe titluri pe cat mai multe cotoare in timp ce asteptam, dornica sa ma plimb, din nou copila, printre rafturi si sa caut, inca o data, Povestile Nemuritoare. Am balbait cele trei titluri pe care le cautam. Bibliotecara cea tanara m-a mustrat ca nu -stiu- ce ( se vede ca trebuia sa fi facut o cautare prelabila in baza lor de date inainte de a prezenta cererea). M-am scuzat, la care doamna bibliotecara cea pufoasa a zis impaciuitoare : " las' ca nimeni nu stie ce sa faca de prima data". Ma simteam in al noualea cer. As fi vrut sa le intreb o mie de lucruri : sunteti fericite ca sunteti bibliotecare ? cum este ? cate carti ati citit? de cati ani lucrati aici? etc, etc, etc. Cand eram micuta, iara cartile nu prea se gaseau de cumparat, cea mai mare dorinta a mea era sa ma fac bibliotecara. Si acum mi-ar placea. Cine stie, poate intr-o zi...
Ma rog. Mi-am facut fisa. Deci sa stiti ca eu am din nou fisa la biblioteca la fel ca acum ... trei secole sau cate or fi trecut ! Mi-am luat cartea, singura disponibila din cele trei de care aveam nevoie, am semnat intreband cand trebuia sa o restituiesc si , prosteste, inainte sa ies spun: Stiti, sunt fericita ! Bibliotecarele, zambind indulgent, mi-au raspuns in cor: Ne pare bine . Nu stiu ce mi-o fi venit sa le spun asta, dar chiar asa ma simteam.

Dupa experienta respectiva, tot restul zilei a mers ca uns. Pana seara, la servici, cand am intrat pe tura. Dar asta e alta poveste, urata, pe care nu am sa o povestesc.

Noapte buna !

Mia

Consumismul şi nuca solitară

2010-08-01T01:51:00.003+03:00

Trăiesc cu impresia că în zilele noastre totul se poate reduce la ideea de „fast food” , consum descreierat de savoare în serie ; am auzit odată un expert gastronom vorbind despre gustul deosebit al nucilor de nuc solitar. Pe-atunci m-am gândit : "Ăsta e dus cu pluta !...” O nucă e o nucă , în definitiv. Cu trecerea anilor însă , am învăţat "gustul” lucrurilor deosebite , unice şi ori de câte ori am simţit crescând în mine o voce care se revolta din dorinţa de a fi eu unică, m-am gândit la nuca aceea care , se pare , ar avea un gust deosebit deoarece rămâne în bătaia vântului , a ploilor , agăţată cuminte pe ramura ei acolo , în mijlocul unui câmp unde nici măcar nu se înţelege de ce a crescut copacul ăla , unul singur . Să fi fugit de ceilalţi nuci ? Erau prea banali ? Plicticoşi poate ?...

Şi aşa se face că în prezent , totul se consumă în repezeală pentru a fi apoi , cu cât mai curând , cu atât mai bine , aruncat ori arhiviat. Iubirea se consumă ca la fast food , sexul este şi el un produs tot de fast food , căsniciile se consumă precum o shawarma , un hod dog îngurgitat în fuga spre servici. Până şi durerea , doliul , sunt produse de fast food. Un om îndurerat , un om care-şi pierde minţile din dezamăgire este considerat un om slab şi riscă efectiv să devină un marginalizat. Selecţia ne-naturală a societăţii face din noi aparate automatizate . Şi dacă nu ţi-ai găsit încă butonul unde să apeşi ca să nu te mai doară , e problema ta. Dacă Shakespeare ar fi trăit şi scris astăzi , poveştile sale tragice ar fi considerate probabil ca fiind nişte telenovellas . Julieta şi Romeo ? Doi inconştienţi cu capul în nori care n-au ştiut să-şi vadă de propriul interes . Othello ? Un gelos patologic incapabil să-şi găsească altă muiere. Hamlet ? Un ratat care vorbeşte cu craniul măscăriciului de curte.

În ziua de azi , dacă simţi , eşti pierdut. Alegerile făcute din impulsuri emotive sunt riscuri inutile pe care ţi le asumi din prostie. Compromisul este cel mai bun amic al consumismului. Ăştia doi ies la terasă seară de seară frecându-şi mâinile de bucurie. Sunt unicele brand-uri de succes. Nimic altceva nu rentează. Calitatea , fie ea sufletească ori fizică ,palpabilă , măsurabilă , este un rebut. Nu. Nu. Şi iarăşi nu. Azi trebuie să produci , să faci bani care să producă alţi bani . Azi trebuie să fii licenţiat , prost cu diplomă , ce contează , trebuie trecut la "sivi”. Azi , o secretară ( şi repet , secretară , adică fata drăguţă care aduce cafeaua şi scrie mail-urile ) trebuie să fi făcut studii superioare. Superioare ? Draci ! Poate că educaţia universitară ar trebui la rândul său categorisită în "studii superioare inferioare” şi "studi extra superioare” . Da , sună idiot , dar ce spuneţi atunci de "all inclusive” şi "ultra all inclusive” ? Ce înseamnă asta , domnilor ? E ca şi cum ai spune "tot” şi "tot plus încă ceva”. Dar "tot” nu înseamnă a "tot” ? Ce, Doamne iartă-mă , vrea să însemne "ultra tot” ?!! Vedeţi cât de absurdă şi fără sens e lumea în care trăim ? Dacă nici măcar superlativul absolut nu mai face vreo diferenţă, vai de sufletele noastre !... Zau aşa.

Cât despre consumism, acesta nu produce altceva decât gunoi , din ce în ce mai mult gunoi. Şi la figurat , dar cel mai mult , la propriu. Nu e o tâmpenie , am observat lucrul asta la mine. Cu cât cheltui mai mulţi bani , cu atât mai mult gunoi produc. Când n-am bani , nici măcar nu trebuie să scot pubela la poartă. O să ajungem să ne fie ruşine de gunoieri şi să ne furăm mizeria între noi. "Cum , să aibă vecinul pubelă mai plină ca a mea ?!..." Aţi băgat de seamă că în perioada sărbătorilor de Paşti , la socoteala ouălor vândute şi a mieilor sacrificaţi s-a adăugat şi numărătoarea tonelor de gunoi produs? Puţin de data asta , ca n vreme de criză , deh.

Şi mă iau din nou exemplu pe mine , a propos de pantofi , haine , cosmetice , ustensile de bucătărie şi alte acareturi. Am ajuns să uit că am. În mine este tot timpul accentuată senzaţia că îmi lipseşte ceva , că mai am ceva de cumpărat şi nu mă ajung cu banii. Apoi , când vine vremea curăţeniei de primăvară , ce credeţi că fac ? Evident , umplu ,spre invidia vecinului, pubela. Şi atunci mă gândesc la bucuria imensă a perechii noi de pantofi pe care mi-i cumpăra mama pentru că începeam şcoala. Scârţăiam de înnoită ce eram la 15 septembrie ! Mă mânca şi pielea . Dar nimic nu egala fericirea aceea.

Să nu credeţi că sufăr de nostalgia trecutului ; mie , ca şi tuturor celorlalţi, îmi convine să am mai mult din tot. Păcat că nu mai ştiu să mă bucur cu atât intensitate ca atunci. Deci , mă întreb : la ce bun ? Nu slăvesc sărăcia dar deplâng lipsa echilibrului. Când totul este accesibil , nimic nu mai se face dorit. Aceasta este semnificaţia consumismului.

Aţi observat cum casele sunt din ce în ce mai spaţioase şi totuşi ne simţim sufocaţi? De ce cu atâta tehnologie în serviciul nostru , suntem din ce în ce mai mult în criză de timp ? Ce e graba asta ? De ce totul trebuie consumat în picioare , la repezeală , între o treabă importantă şi cealaltă ? Nu ar trebui să fie calitatea vieţii singura "treaba” importantă ?

Lucrurile bune , la gust , la vedere şi la suflet ( al nostru) au nevoie de timp , de răbdare , de aşteptare . Cât de aproape de sublim este mirosul sau simpla vedere a primului ghiocel ? Cât de frumoasă e carnea roşie a cireşei de mai ? Cât este de savuros un vin lăsat să-şi facă damblaua şi să îmbătrânească după legea naturii ? Sau cozonacul lăsat să se umfle până la plezneală sub ştergarul curat , cocoţat sus , pe dulapul bucătăriei , la căldură ? Cât este de dulce un sărut suspinat , visat o mie de nopţi , imaginat , întors pe toate părţile înainte de a se întâmpla aievea ? Cât de tare îţi face să-ţi bată inima o întâlnire aşteptată până la sfârşeală ? Se poate măsură nerăbdarea unei mame de a vedea pentru prima data chipul pruncului purtat în pântec nouă chinuitoare luni ? Cât ia unei boabe de grâu să devină felia ta de pâine ?

A viola timpul şi natura lucrurilor ne creează o imensă frustrare. De aceea este bine să purtăm un pantof până-l găurim , să iubim până la capăt , să suferim până dăm de fundul lacrimilor , să aşteptam pâna când aşteptarea se consumă , scurgandu-se ca nisipul unei clepsidre şi să învăţăm să facem diferenţa între o nucă crescuta într-un nuc solitar şi cealaltă , nuca de serie .

mia

Despre despărţire sau Gladiatorii bătăliilor pierdute

2010-07-29T00:53:00.005+03:00

Până acum nu am înfruntant niciodată subiectul despărţirii , al ruperii în două a unui întreg care la rândul său odata fusese nişte bucăţi. Vorbeam deunăzi cu un prieten care îmi spunea că masele necesită motive de speranţă şi că aceasta uneori pot fi indusă chiar de către de aparatul statului pentru a evita fenomenul sinuciderior în masă şi a altor forme de tăiere de vene. Prin urmare , în momente istorice dificile , filmele au întotdeauna un final fericit (până şi cele în care se moare !) , loteriile înfloresc şi explodează în premii arhi-multi-pluri-milionare iar mioarele cu frica zilei de mâine sunt ipotetic conduse de către un baci grijuliu către bâlciuri şi tărâmuri inexistente ale tinereţii fără bătrâneţe şi ale vieţii fără de necaz.

Probabil din acelaşi motiv , indusă la rândul meu de „gandul pozitiv către astral” care , după cum se ştie , se întoarce înapoi precum un bumerang cu forţă înmiită , am evitat să vorbesc despre despărţire . De fapt am evitat să mă gândesc la despărţire. Ce semnificaţie poate avea „despărţirea” atâta timp cât suntem învăţaţi de mici că până şi după moarte există un fel de reuniune de familie ?!

După părerea mea , cel mai cinstit mod de a defini „despărţirea” este acela de a spune că este ceva ce stă la polul opus „împreunării” , practic acţiunea omonimă acesteia. Prin urmare , ca şi împerecherea , despărţirea are rituarile ei , la fel de ridicole şi lipsite de sens , dacă stăm şi ne gândim bine , în urma cărora va fi declarat un învins şi un învingător. De aici şi titlul , pentru că , se ştie , bătăliile gladiatorilor erau semnate de moartea celui învins. În cazul acesta este vorba despre o moarte simbolică , de o anihilare simbolică , de o eliminare simbolică prin înfrângerea totală. Nu există scor de egalitate. Niciodată nu te poţi despărţi în mod egal. Deşi există divorţul de comun acord, spre exemplu , decizia iniţială este întotdeauna doar a unuia dintre parteneri.
Dacă ritualul împerecherii presupune lucruri drăgălaşe şi gingăşii precum ar fi florile şi mesajele de dragoste , cel al despărţirii presupune mesaje pline de furie şi dezamăgire şi cam atât. „ Îl las, fir-ar al dracului , să văd dacă poate fără mine !” . Surprise ! ... Poate. Şi nu numai că poate , dar poate chiar şi cu o alta , sau cu mai multe. Da , viaţa e mai rău decât o cacofonie , domnilor .

Acum , în ritualul despărţirii , mai mult ca niciodată este nevoie să fie declarat un învins. Teoretic , cel învins ar trebui să fie cel lăsat. Numai că uneori cel lăsat reuşeşte să răstoarne situaţia în favoarea lui , devenind învingător. Într-o despărţire , la prima vedere , învinge ăl mai cu moţ , cel mai puternic , capabil să-şi ţină emotivitatea în frâu , să gândească la rece , să-şi facă două socoteli şi să vadă cum să iasă la liman cât mai repede şi mai bine. În cazul în care acesta din urma este şi cel care decide ruptura , el va trebui să treacă obligatoriu prin faza vinovăţiei vis-a-vis de suferinţa provocată , după care , cu eleganţă , va încerca să dispară ca măgarul în ceaţă lăsând cât mai puţine urme. Pentru o perioadă va fi cel blamat , cel arătat cu degetul , jigodia , neomul iar apoi rolul lui va fi vag , un fel de umbră , întrucât concluzia este că „ a fost mai bine aşa” ori „ tot răul , spre bine”. Câteodată neomul încasează o palmă simbolică atunci când partenerul abandonat ,în loc de a cădea în genunchi implorând , în loc de a-şi pune ţărâna în cap smulgându-şi hainele de pe el , înghite o mare durere , o suferinţa nedreaptă şi nemeritată cu demnitate , fără să-şi plece capul ci pur şi simplu plecând. Atunci , neomul rămâne stupefiat şi pentru o bucată de vreme dezorientat deorece el era deja pregătit fizic şi psihic pentru a înfrunta faza învinuirilor. Iată de ce , acesta , surprins peste măsură , are nişte momente de îndoială şi socoteşte dacă nu cumva o fi comis cea mai mare tâmpenie din viaţă sa. După care , peste măsură de jignit în egoul sau nemăsurat , are chiar tupeul să ceară socoteală pentru indiferenţa demonstrată : „ M-ai uitat chiar atât de uşor?!” va spune el .
În acel moment , cel abandonat tocmai a răsturnat situaţia în propria favoare. Nu cu ideea reîmpăcării , ci cu ideea unei subtile răzbunări .

Arar despărţirea intervine brusc. În general , ca şi furtuna , ea este anunţată de nişte nori mai cenuşii la culoare , de câteva fulgere şi trăznete seci , aşa, fără ploaie. Când ideea despărţirii se insinuează întâia oară într-un cuplu , unda de şoc emotiv este atât de puternică încât , atât cel tentat să lase ca şi cel lăsat , sunt cuprinşi de o imensă panică , senzaţia de gol este vertiginoasă , ca şi cum ai sta deasupra unei prăpăstii fără sfârşit , drept pentru care se aruncă disperaţi , cu avânt şi ardoare regăsite , unul în braţele celuilalt. În momentul acela , vrei de spaimă , vrei de bucurie , se întâmplă un mic miracol iar cuplul prinde din nou strălucire ,precum o bijuterie dată la şlefuit.

Din păcate miracolul este unul de scurtă durată , norii se adună la orizont şi mai grei şi se rup , se deschid gurile cerului şi plouă , plouă cu învinuiri , cu blesteme , cu regrete. Plouă în lacrimi , în singurătăţi , în melodii triste , în amintiri retrăite cu sufletul cuprins de epilepsia dragostei pierdute. Dar lucrul cel mai oribil este semnul imens de întrebare care rămâne : de ce ? Din vina cui ? Ce am făcut ? Unde am greşit ? Care pas nu l-am socotit cum se cuvine ? Puteam face ceva ca să nu se întâmple ? Ar fi trebuit să înţeleg de mai demult ? Ce semnale , ce simptome nu am ştiut să interpretez ? De când mi-o coace ? Are pe altcineva ? ş.am.d. Interogativele sunt de rândul milioanelor. Un singur lucru este cert , palpabil : senzaţia de gol. Ca un fumător înrăit ce duce dorul ţigării dintre degete şi nu al fumului din plămâni când s-a lăsat de viciul poeziei rău mirositoare care este fumatul , la fel şi împerecheatul rămas singur trăieşte simţul inutilităţii. Nu ştie ce să facă cu acel timp rămas liber şi gol , ca o umbrelă agăţată în cuier la vreme de caniculă. Mulţi îşi reactualizează lista „ lucrurilor de facut” din vremea singletudinii : sport , studiul unei limbi străine , un curs de calculatoare sau chiar de dansuri. Alţii se lasă pradă dulcii uitări a aburilor alcoolului , alţii se aruncă cu capul înainte şi se spetesc cu munca , alţii dau în sindromul eternului adolescent şi o iau de la capăt cu discotecile , prietenii , nopţile nedormite. Orice , numai să umplii golul acela căruia nu mai ştii să-i găseşti un rost. Din păcate a fost ştiinţific demonstrat de către I.I.F. ( Institutul Inimilor Frânte) că înfăptuirea de lucruri menite se te faca să uiti nu fac altceva decât să-ţi retrezească amintirile. Prin urmare , decizi să creşti. Oricum la vârsta ta , in discoteca nu faci altceva decât sa te simţi si mai ridicol. Nopţile de nesomn te lasă chiaun şi fără vlagă , tot ce-ţi doreşti este un corp cald şi o alta ceartă pe seama ... colacului de la WC. Prin urmare accepţi condiţia ta de om rămas al nimănui ,te deprimi , sigur de-acum că niciodată , dar niciodată , nu vei mai întâlni pe cineva cu care să-ţiplacă la fel de mult să te cerţi . Din fericire greşeşti. Vei găsi cineva cu care te vei certa şi mai mult . C'est la vie.

Când intervine despărţirea , fiecare se umflă în penele sinei lui, îşi umflă pieptul gâlgâitor de orgoliu dând semnal de începere seriei „ eu nu ...” .În primul rând: „ Eu nu-l sun , nici moartă !” . Apoi : „ ŞI nici nu mai răspund la telefon !” „Si dacă mă sună , spune-i că am ieşit în oraş cu fostul iubit .„ „ Eu de el nu mai vreau s-aud câta viaţă oi avea !” Iar in final :„ Eu nu o să mă mai îndrăgostesc vreodată!”

Urmată de seria „ eu o să „ , în care se vor promite a se face toate acele lucruri cu care l-ai amininţat sau ai ameninţat-o într-una , fără să le fi pus vreodată în practică.

Perioada acestor publice declaraţii se încheie cu faza : „ Lasă că... „ „Las' că vede el” , „las' că-i arăt eu ei „, sau , în cazul în care soseşte de la terţi , „lasă că trece „.

Apoi sunt de luat în calcul întâlnirile inopinate , când inima îţi sare din piept ca o dementă şi-o ia la goană , dându-te de gol în roşeaţa obrajilor ori în tremuratul mâinilor.

Însă lucrul în absolut cel mai greu de suportat în urma unei despărţiri este datul explicaţiilor cunoscuţilor tăi. Ce mai face Ics ? Nu ştiu , ne-am despărţit , spui cu nonşalanţă. Vai , dar cum , dar de ce , eraţi un cuplu atât de frumos , dar cum se poate şi ce s-a întâmplat . Într-o viaţă perfectă , tu , suferind , umbra persoanei care ai fost , chinuit la rândul tău de aceleaşi întrebări , cu un „ de ce” imens marcat cu fier roşu pe materia ta cerebrală , ai fi liber să strangulezi cu graţie persoana în fapt , să-i stingi o ţigare consumată pe corpul curios şi ţi-ai continua drumul singuratic şi liniştit . Dar trăind într-o lume imperfectă , ori perfect şi total tâmpită , dai un răspuns vag , oricare răspuns, adăugând că „ oricum e mai bine aşa , acum sunt liniştit , mi-e bine singur . „ Aham. Şi porcul zboară până la nori.

Mila celorlalţi este deasemenea greu de suportat. „ Ai văzut , saracul, ce i s-a întâmplat ?! Un băiat aşa bun...” dar treaba asta nu te deranjează la fel de mult , în definitiv crezi şi-ţi spui acelaşi lucru chiar şi tu.

Despărţirile în general sunt lungi ani , decenii. Despărţirea e o vină , o culpă nepedepsită , o scamă pe suflet , un sens de vertij de care cu greu te vindeci. Actul în sine , ca şi cel sexual , se consumă repede. Procesul ce urmează este precum un drum greu de parcurs. Să devii doi din unu este un fel de naştere în sens contrariu. Ceva din tine rămâne definitv cu celălalt ceva din fostul partener e lipit de tine. Ca un om ce suferă o operaţie chirugicală extrem de invazivă , ca o şopârlă care îşi pierde coada , ai nevoie de timp ,ca să-ţi crească la loc carne acolo unde a fost estirpata , tăiata ,smulsă . Procesul se încheie abia după ani , când reîntâlnind persoana mult iubită , cu un tremur , descoperi că , într-adevăr , ţi-a trecut.

Noapte bună !

mia

Noapte de vară

2010-07-22T03:42:00.006+03:00

Cât de goală e o noapte de vară fără greierii săi cântareţi , fără luna tolănită cochetă în vălurile întunericului , fără zumzetul enervant al ţânţarilor şi lătratul îndepărtat al câinilor din vecini dacă nu profiţi să coborî în tine ,speolog al sufletului ?...

La ce bun zăduful zilei , fără insomnia nopţilor parfumând a iasomie şi tei ? Fără mirosul ploii ce pălmuieşte violent ca o amantă înfuriată cimentul oraşelor , fără apostrofarea tunetului ? În nopţile de vară nu se doarme , se stă de veghe , se ascultă liniştea şi bătaia inimii. Numai vara poate aduce plictiseală şi alean ,doruri nerostite de locuri şi timpuri trăite sau de trăit . Vara ,iubirea te păleşte ca o insolaţie fără măcar să fii îndrăgostit , se iubeşte fără ţintă şi fără noimă , în sine şi în ceilalţi. Ne cojim de haine şi de piele în acelaşi timp , ne despuiem sufleteşte în spatele oglinzii ochilor noştri.

Nopţile de vară ne fac poeţi , artişti , gânditori . Chinuiţi de carnea aprinsă de caniculă ne zvârcolim în gânduri şi întrebări fără să găsim leac dogorii din fiinţa noastră. Înainte de a ne pune în borcane bucuriile şi tristeţile , dezamăgirile dulceţurilor noastre de cireşe amare , încercăm să aducem lumina de afară , în noi.

În copilărie credeam că iubesc vara . Realizez abia acum că de fapt iubeam vacanţa , care coincidea cu acest anotimp. O iubeam şi aşteptam până când , în sfârşit sosea. Iar când era lângă mine , în mine , o detestam în pagini şi pagini de jurnal al plictisului . Vara aduce singurătate , comunităţile se fărâmă în grupuri şi pornesc care incontro. Plecăm de-acasă cu valiza plină şi suflete umflate de speranţa de a umple golurile , de a tihni oboselile , de a împerechea pe cel nepereche pentru a avea ceva de povestit la întoarcere. Îmbrăcaţi în chiloţi cu forme ridicole , scoţând la iveală cărnurile albe , asudăm sub arşiţa soarelui precum puii pe băţul învârtindu-se al rotisorului cu privirile mascate de lentile maronii căutând şi scotocind pe plaje înfierbântate, colcăind de oameni ,un alt suflet singur , unul bun de pus în valiză şi de adus acasă. Fiindcă dacă toamna se număra bobocii , e clar că aceştia sunt "clociţi” vara , nu ?

Pentru mine vara e melancolie ,mai ales a primei copilării , cea a scăldatului şi a jucatului până la epuizare, a alergatului pe biciclete şi a genunchilor cojiţi . Sau a plimbatului prin parc, de mână , în linişte. A susuratului ierbii când calci prin ea pentru că este prea înaltă că să calci "pe ea”. Mă apucă nostalgia mersului desculţă prin ţărâna de pe uliţa bunicilor. A lanurilor fâşâitoare de grâu pătate de roşul macilor , a burţii pline de ducleaţa pepenilor , a furatului de trandafiri din grădinile bătrânelor , santinele pline de riduri ale petalelor grele de parfum.

Bucuriile adulţilor la vreme de vară sunt atât de puţine!..., un val înspumat , o hamsie prăjită , o bere rece ... , pe când în copilarie, odată cu venirea ei , se deschideau porţile unei lumi fremătând de ispite : o piersică ce se coacea obraznică şi durdulie ca o bucătăreasa , numai bună de înfăşcat prin gard , statul trântiţi pe spate cu ochii la cer privind norii în trecere ori numărând stelele noaptea, poveşti din alte vieţi ( inventate) spuse pe nerăsuflate , cărţi de aventură , cu muşchetari , căpitani de vas şi fete în crinoline citite leneş , trântiţi pe burtă , într-o cameră răcoroasă ...

Vara nu-şi mai are aceeaşi savoare când ai crescut , când fructele şi florile se cumpără la piaţă în loc să fie furate , când nu mai ai de mers în tabără , de jucat leapşa , de citit poezii pe băncile umbrite ale parcurilor.

Doar nopţile de vara se umplu de semnificat când ai trecut dincolo de adolescentă . În pacea sfârşelii de după ziuă , după ce ai spălat vasele şi lustruit inoxul bucătăriei , scoţi capul pe fereastra larg deschisă ,poartă a valurilor de aer răcoros , aprinzi o ţigară şi-ţi laşi chipul mângâiat , cu coatele sprijinite de pervaz.

Vara nu trebuie să cauţi leac insomniilor , ci trebuie să te laşi pradă lor , lasa-te răscolit de toate gândurile , de toate întrebările , lasă nopţile de vara să iţi cotrobăie prin suflet , să aerisească , să facă ordine ca o cumătră , să iţi apreteze neliniştile şi să le bage la sertar , să şteargă praful uitării de pe inima celui care ai fost înainte de a te lăsa cumpărat ori vândut la piaţa vieţii de adult , lasă câinii să latre în depărtarea singurătăţilor şi dorul să se facă miere şi să se scurgă în tine , greu şi dulce , lasă răcoarea să îţi intre în oase şi stelele să iţi strălucească dinaintea ochilor deschişi larg. Lasa-ţi sufletul să mai danseze o ciuleandră , înainte de a te întoarce la aşternuturile sterpe ale vieţii de zi cu zi.

Lăsaţi nopţile de vară să vă trăiască şi să vă epuizeze cu liniştea lor.

mia

Poezii fără dedicaţie

2010-07-22T01:01:00.007+03:00

Această dragoste / J. Prevert

"Această dragoste
atât de violentă
atât de firavă
atât de tandră
atât de disperată
această dragoste
frumoasă ca ziua
şi urâtă ca vremea
când vremea e urâtă
această dragoste atât de adevărată
atât de frumoasă
atât de fericită
scăldată-n bucurie
şi-atât de derizorie
tremurând de spaimă ca un copil în beznă
şi totuşi sigură de ea
ca omul calm în miez de noapte
această dragoste ce sperie pe atâţia
şi-i face să vorbească
şi-i face să blesteme
această dragoste păzită
pentru că noi o păzim
această dragoste
hăituită, rănită, călcată
-n picioare, isprăvită,
negată, uitată
această dragoste-ntreagă
atât de vie încă
şi însorită
este dragostea ta
este dragostea mea
a celui care-a fost
acest lucru pururea
altul
şi mereu neschimbat
la fel de-adevărată ca o plantă
şi ca o pasăre vibrând
caldă şi vie ca vara
noi amândoi putem
să mergem şi să ne întoarcem
putem să uităm
pe urmă s-adormim
să ne trezim, să suferim,
să-mbătrânim
să adormim din nou
sau să visăm la moarte
să ne trezim surâs şi râs
să-ntinerim
dragostea noastră rămâne
îndărătnică asemenea unui catâr
vie ca dorinţa
şi crudă ca memoria
stupidă ca regretul
şi tandră precum amintirea
rece ca marmora
frumoasă ca ziua
fragilă ca un prunc
surăzând ne priveşte
şi ne vorbeşte fără cuvânt
şi o ascult tremurând
şi strig
şi strig pentru tine
şi strig pentru mine
rugându-mă de ea
pentru tine pentru mine pentru
toţi cei ce se iubesc
şi care s-au iubit
da îi spun dragostei
pentru tine pentru mine şi pentru toţi
ceilalţi
pe care nu-i cunosc
rămâi acolo
nu te clinti
nu pleca
noi care suntem iubiţi
noi te-am uitat
dar tu nu te uita
noi nu te-avem decât pe tine pe pământ
nu ne lăsa să îngheţăm
mereu mai departe mereu
oriunde-ai fi
dă-ne iar un semn de viaţă
mult mai târziu din marginea pădurii
din pădurea memoriei
ţâşneşte deodată
întinde-ne mâna
salvează-ne."

Scoica / L. Blaga

C-un zambet indraznet privesc in mine
si inima
mi-o prind in mana. Tremurand
imi strang comoara la ureche si ascult.

Imi pare
ca tin in mani o scoica,
in care
prelung si neanteles
rasuna zvonul unei mari necunoscute.

O voi ajunge, voi ajunge
vreodat pe malul
acelei mari, pe care azi
o simt,
dar nu o vad ?

Sonetul XVII / P. Neruda

Nu te iubesc chiar dacă
tu ai fi un trandafir sărat, sau topaz,
sau o sageată de garoafe
pe care focul o trimite.
Te iubesc cu o certitudine întunecată
căci lucrurile sunt create să fie iubite,
în secret, între umbră şi suflet.
Te iubesc ca planta care niciodată nu înfloreşte
care păstrează în sine lumina florilor ascunse.
Mulţumesc iubirii tale, solid şi cert parfum
ce răsare din pământ
şi trăieşte în întuneric, în sufletul meu.
Te iubesc fără să ştiu cum şi când, sau poate unde
Te iubesc în mod direct, fără să retrogradez,
fără complexe sau mândrie;
Deci te iubesc pentru că ştiu,
că aceasta e singura cale:
Unde eu nu exist, nici tu,
atât de aproape, încât mâna ta
pe pieptul meu este mâna mea,
atât de aproape, încât ochii tăi închişi
mă adorm pe mine.

Tangoul vaduvului / P. Neruda

" O, Necurato, de-acuma ai gasit
scrisoarea si-ai plans de furie,
mi-ai insultat a mamei amintire,
spunandu-i ba catea spurcata,
ba mama de borfas,
si ai baut de-acuma singura,
de una singura, ceaiul din amurg,
uitandu-te la pantofii mei cei vechi
si goi pe vecie,
si nu vei mai putea sa-ti amintesti bolile,
visele nocturne si bucatele mele
fara sa ma blestemi cu glas tare,
ca si cum as fi inca acolo,
plangandu-ma de tropic,
de febrele otravite care mi-au facut atata rau
si de inspaimantatorii de englezi
pe care inca-i mai urasc.

Necurato, intr-adevar,
ce noapte mare si ce pamant singur!
Am ajuns iar la dormitoarele solitare,
sa pranzesc in restaurante hrana rece si
sa arunc pe podea pantalonii si camasile,
in odaia mea nu-s umerase,
nici portrete pe pereti.
Cata umbra din suflet n-as da ca sa fii iar a mea,
si ce amenintatoare mi se par numele lunilor,
si vorba iarna ce sunet de toba lugruba are.

Ingropat langa cocotier ai sa gasesti mai tarziu
cutitul pe care l-am ascuns acolo de teama
sa nu ma ucizi,
iar acum as vrea sa miros pe neasteptate
otelul de bucatarie
obisnuit cu greutatea mainii tale si stralucirea piciorului tau:
sub umezeala pamantului, printre radacini surde,
din limba oamenilor el n-ar sti decat numele tau,
iar pamantul batut nu ti-ar pricepe numele
alcatuit din impenetrabile substante divine.

La fel cum ma chinuie gandul la ziua
limpede a picioarelor tale,
care zac intarite ca apele solare oprite in loc,
la randunica din ochii tai,
care traieste dormind si zburand
si la cainele de furie pe care il adapostesti in inima,
si suspin in aer cenusa si tot ce s-a distrus,
lungul, solitarul spatiu care ma inconjoara pe veci.

As da vantul marii nesfarsite
pentru rasuflarea ta intretaiata,
pe care in noptile lungi, lipsite de uitare, o ascult
cum se lipeste de vazduh ca biciul ce crupa unui cal.
Si pentru a te auzi urinand in bezna, in fundul casei,
ca si cum ai turna miere subtire,
frematatoare de argint, obstinata
as renunta oricand la corul de umbre pe care il am
si la zgomotul de spade fara rost,
pe care il aud in suflet,
si la porumbita de sange care-mi sta singura in frunte
strigand dupa lucruri duse si fapturi disparute,
substante ciudat inseparabile si disparute."

va urma.

Cana Jacobs , bidonul şi micul comunitar

2010-07-14T23:01:00.008+03:00

Există un obiect verde-auriu care încetişor şi neştiut de nimeni şi-a făcut loc în casa şi obiceiurile fiecărui român comunitar : cana Jacobs. Toată ziua m-am frământat încercând să-mi amintesc un eventual echivalent al acesteia din epoca ceauşistă ; n-am găsit. Poate şi din cauză că , pe vremurile acelea, de unii amar regretate, nu existau gadget-urile. O idee nesănătoasă , dealtfel , dacă stai şi te gândeşti că nimic în definitiv nu este gratuit cu adevărat. Victimele capitalismului sălbatic însă iubesc gadgeturile deşi , cu excepţia sus-numitei căni , în general sunt obiecte nefolositoare de care te vei împiedica în mod constant prin casă până când te vei decide să le îndeplineşti destinul ,aruncându-le la coşul de gunoi.

După părerea mea , singurul lucru sănătos în comunism era lipsa futilităţilor. Pe vremuri, la gunoi se aruncau numai resturile de mâncare , că altceva, nu aveai ce. Chiar şi coaja de penene era răzuită vânjos înainte de a fi aruncată , cutiile de şarlotă erau reciclate de gospodine , cu sticlele goale copilaşii mai făceau un bacşiş ( o sticlă de bere , 50 de bani !) , borcanele se foloseau pentru conservele de iarnă , sacoşa de un leu se folosea la inversosimil ( am mai zis eu că românul suferă şi acum de "sindromul pungii”) , cutiile de chibrituri deveneau "ruble” , iar ambalajul ciocolăţii se folosea în loc de semn de carte ( în care îţi mai băgai nasul din când în când ca să-ţi aminteşti ce bună a fost) .Considerând toate acestea , am putea spune că pe-atunci chiar şi câinii comunitari ce frecventau popota ghenelor de cartier se hrăneau "bio”, nu?

Dar să revenim la cana Jacobs ( care are un fel de rubedenie mai puţin prezentă , şi anume cana roşie Nescafe') . Cana Jacobs uneşte românii mai mult decât imnul naţional şi cred că poate fi definită leit-motivul infinitei perioade de tranziţie prin care noi toţi trecem fără a întrevedea lumina de la sfârşitul tunelului. Cana Jacobs este precum cravata roşie de pionier , doar că e verde şi nu se poartă la gât. Cana Jacobs va deveni pentru copiii noştri un suvenir ceramic al casei natale. Iubesc cana Jacobs pentru că este singura capabilă să anuleze diferenţe sociale şi etnice , religioase , economice şi intelectuale. Toţi avem o cană Jacobs , ea este folosită de noi toţi , iubitori de cafea sau nu ,pentru că din ea se poate bea şi ceai , şi suc şi vin fiert şi chiar apă de la robinet. Este gadgetul suprem şi simbol al îndobitocirii unei naţii. Începând de la cana Jacobs , românul a simţit pe buze gustul dulce al " cumpără acest fantastic produs ,oricât de scump sau nefolositor acesta ar fi , pentru că primeşti cadou GRATIS , acest obiect - oricare ar fi el - de care te-ai putea foarte bine lipsi dar la care nu vei fi capabil să renunţi deoarece este pe "de-a moaca ".

Şi uite aşa , românul comunitar , ex comunist , strângător din fire şi în eternă concurenţă cu vecinul , a început campania de colectare a tuturor lucrurilor nefolositoare cu care să-şi umple mai întâi sertarele şi apoi , pubelele.
Mioriţa comunitară , victimă a capitalismului sălbatic , a fost o pradă uşoară a subtilitatilor pieţii globalizate . Din această cauză ea a început să acumuleze sârguincios si fără nici un criteriu cam orice dar mai ales , bidoanele. Mama mea , o femeie în toate facultăţile mintale, strânge bidoane în mod spasmodic. Te toate capacitatie , dimensiunile şi formele , de suc , bere , apă , începând de la cele de o litră şi terminând cu cele de 5 l , incluzând orice capacitate intermedie. De ce ? Mister !... La ce îţi trebuie un bidon gol când mâine vei cumpăra alt bidon , plin , pe care îl vei goli ? Nu se ştie . Nu se fac roboţei din bidoane , nu se fac ruble din bidoane , nu se face nimic din bidoane. Bidoanele se pot reclicla pentru a fabrica alte bidoane. Atât. Bidoanele ţinute la debara vor rămâne în debara până când vei ajunge la concluzia că ai nevoie de spaţiu , pentru a înmagazina , desigur , alte bidoane , dar mai noi. Aşa că , periodic , mă văd nevoită să stau la pândă ca o sălbăticiune în aşteptarea momentului în care mama pleacă acasă , că să le arunc pe toate la gunoi , cu certitudinea absolută că odată ce se va întoarce , va ridica din sprânceana şi mirosind a spaţiu liber , va exclama : "Nesocotito , iar mi-ai aruncat bidoanele la gunoi ?!...” Mea culpa.

Acum , dacă tot m-am legat de noile ticuri ale mioriţei comunitare , aş mai avea două vorbe de spus. În legătură cu grătarul la iarbă verde , de exemplu. Grătarul de week end a depăşit deja stadiul de hobby devenind un fel de psihoză generală. Îmi imaginez că , în cazul în care economia unei ţări s-ar putea dezvolta din vânzarea de mici , bere şi cărbune , România ar avea şanse de a deveni rapid una dintre marile puterile economice ale lumii .
Nu înţeleg ce poate fi relaxant în a te căra cu paporniţele de acasă , ca să petreci ziua afumându-te pe tine şi vecinii , sau afumându-se reciproc într-o atmosferă de frăţie a micului sfârâicios , cu maţele chiorăind de foame ( pe grătar se rumenesc ,pe rând , cantităţi relativ mici de carne , corect ? ) că să mănânci într-un final o friptură gudronată şi fără excepţii rece , când ar fi fost mult mai simplu şi practic dar mai ales relaxant , să-ţi potoleşti foamea cu un sendviş adus de-acasă şi să-ţi petreci restul zilei zburdând , zăcând ca o şopârla la soare sau practicând orice altă activitate ce nu presupune întreaga tortură a ceremonialului pregatitului micului perfect. Este clar că incapacitatea mea de a înţelege extazul ascuns al acestei practici nu o va face mai puţin interesantă în ochii adepţilor ei . Ziceam şi eu aşa, pour parlè.

Se spune că în viaţă este bine să îţi păstrezi capacitatea de a te lasă surprins iar vremurile actuale sunt , trebuie să recunosc , un izvor nesecat de stupoare , de uluire până la confuzie şi mai apoi , îndobitocire. Nu-mi place să judec dar ador să-mi dau cu părerea. Prin urmare , dacă o cană verde şi un pumn de carne tocată de provenienţă dubioasă pot deveni sursă de inspiraţie , eu nu am altceva de spus decât : mulţumesc , România.

A vostra , ca întotdeauna ,

Mia .

Ca-n filme !

2010-05-20T01:33:00.011+03:00

Vrei pentru că suntem crescuţi cu lapte şi poveşti ori pentru că ne dau ocazia să visăm cu ochii deschişi (sau să avem coşmaruri cu ochii deschişi, depinde) filmele găsesc un iubitor în fiecare dintre noi. Bătăi, urmăriri spectaculoase, pistoale şi gloanţe, amor, crize sentimentale, durere, bucurie ... le regăsim pe toate doar uitându-ne la o peliculă.

Minunată invenţie, n-am ce zice! Un film de calitate te răscoleşte, uneori chiar îţi schimbă viziunea asupra lucrurilor, te face să înţelegi ori să îţi pui nişte întrebări..., te distrează, îţi ridica umorul, te face chiar să uiţi de necaz.

Dar eu am mari perplexităţi legate de unele detalii. O să le supun atenţie voastre în mod aleatoriu, după cum se prezintă minţii mele la această oră târzie.

Spre exemplu, de ce în filme o convorbire telefonică se sfârşeşte întotdeauna brusc ?

„ Ne vedem la 7.” „Tatatatatatata.”

A închis. Păi cum ?...fără „ Bine, hai pa. Da. Te pup. Pa.Pa-pa." Asta în cazul în care la celălalt capăt nu este mătuşa care continuă:

„ Te pupa, mama. Să îţi pui fularul, da? Bine, hai că ne vedem dup-aia. Da' să nu întârzii, că te-aştept cu masă gata.”

„ Da, da, saru' mână, nu, nu o să întârzii. Bine. Pa-pa.Pa-pa. Saru' mâna.Pa.”

Şi abia atunci închizi.

În filme, nu. Nu se salută. Şi asta are un sens dacă stai şi te gândeşti că nici nu zic „alo” , de fapt.

Dar nu se încheie aici. Americanii zic: „ La şapte, la mine acasă. Fii punctual.” Nimic anormal până aici, cu excepţia faptului că ... nu dau niciodată adresa. Vi s-a întâmplat să auziţi vreodată replica asta urmată de o adresă ? Mie nu. Ajung ăştia punctuali pe peste tot, fără adresă, fără indicaţii, nimic. Eu, când invit pe cineva la mine îi zic: strada Cutare, lângă restaurantul Cutare, vezi că la statuie trebuie să coteşti la dreapta, nu pe prima ci pe a doua strada”. În filme, nu. Au probabil un GPS care funcţionează telepatic, bag de seamă, altfel nu-mi explic.

Buuuun. Altceva: ce satisfacţie mi-ar da un regizor, dacă într-o zi aş asista la o scenă în care încordarea emoţiilor este la apogeu iar fugarul, intrând în maşină, o porneşte la prima cheie şi fugeeee,mă da fuge cât colo! Şi nu numai, mi-ar plăcea ca urmăritorul să alerge fără nici un rezultat pe scurtătură, să se împiedice chiar - că doar e la vale, ce naiba ! Eu mi-am julit bărbia de nenumărate ori alergând în jos, pe pantă, sunt legile fizicii, nu le-am inventat eu - şi să rămână uitându-se luuung după maşina care lasă în urmă ei un nor gros de praf.

Dar nu. Nu se întâmplă niciodată aşa.

Acum, probleme gastronomice şi de dietă: în filme toată lumea mănâncă. ( Asta, evident, dacă nu este un film ce povesteşte mizeria şi sărăcia... Indiilor, de exemplu, unde toată lumea moare de foame şi tu, spectator, de disperare şi gânduri rele).
Ce manâncă oamenii în filme? Pizza, format family, de obicei. Sau „pasta”. Hambrugers sau hot dogs. Iar dacă este un film chic, o scenă ambientata într-un restaurant unde în general ai nevoie de o rezervare făcută cu două săptămâni înainte (pe care protagonişti nu o fac niciodată dar totuşi se descurcă să găsească o măsuţă), ce crezi tu că au în farfurie? Salată. Da. Lăptucă. Adusă, probabil, de Harap Alb din grădina de zarzavat a ursului, altfel nu-mi explic de ce să fie nevoie să rezerv cu o luna înainte ca să mănânc trei frunze - aranjate dichisit, e adevărat- cu un pic de dressing. Poate pentru că... în general, la restaurantele acelea din filme, oamenii nu manâncă ceea ce au comandat în precedentă (adică lăptucile), niciodată. Nici-o-da-tă. Ori sună telefonul şi unul dintre cei doi (că sunt doi , am uitat să spun) fuge vreundeva: acasă, la muncă, la poliţie, la spital, ori pleacă împreună, saruntându-se, în căutarea unui loc în care să lase frâu liber instinctelor reproductive gâdilate de efectul bine-cunoscut de afrodisiac al ...lăptucilor. Lasă banii pe masă, nu cer factura şi nici măcar restul. Şi dacă ai lăsat bani mai puţini? Că doar n-oi crede eu acuma, ca spectator inteligent ce ma aflu , că în vreme ce comandaţi, ai şi făcut calculul mintal al cheltuielii aproximative?! Şi de ce nu ceri niciodată restul la pachet, barem ? Nu ai şi tu un căţel, nu cunoşti vreun homeless?
Mă rog, probabil detalii de genul ăsta mă preocupă numai pe mine, care trăiesc scena atât de intens încât parcă aş fi acolo şi mă comport, m-aş comporta, ca atare.

Iar acesta este doar unul dintre paradoxurile ce privesc mâncarea, în filme. Pentru că există şi situaţia opusă. Exemplu: cină în familie, masa plină până la refuz, sfârâie grătarele, boloborosesc cratiţele, tremură farfuriile şi cuţitele pe masă, se reuneşte gălăgioasa familie, 3-4 generaţii la un loc şi mănâncă, mănâcă, mănâncă... Ei, să dea naiba , să scap eu de celulită de oftică, dacă e vreunul gras sau un picuţ supraponderal. Curcan, pure, sosuri, (și să nui uitîm porumbul fiert!) carbohidraţi şi grăsimi cascadă!... ca să nu mai pomenesc de faptul că ei la masă... beau lapte! lapte !!... Cum o fi , Doamne , să bagi o sarma şi un gât de lapte, o bucată de mămăligă, un pic de ardei usturat şi... lăptic. Pfoai , mă cutremur doar gândindu-mă!

Asta e magia filmului, mănânci, te-ndopi până la extenuare şi nu te îngraşi un gram. Eh, fincţiunea asta, ce ţi-e cu ea! Păcat că ei nu se îngraşă şi eu da, că tot uitându-mă la ei, gogoşi dimineaţă, un hot dog pe stradă, cină la restaurant, desertul acasă între cearşafuri... mă păleşte o foame că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să dau iama în frigider. La miezul nopţii.

Ar mai fi şi cazul femeilor părăsite ori supărate ce la prima lacrimă, au şi pus mână pe borcanul de îngheţată. Ce îngheţată or avea americanii? Pe bază de lapte, fructe şi distonocalm? ...

Din corectitudine, simt însă nevoia să amintesc de un personaj pe care nu l-am văzut niciodată, în ani şi ani de serial, înghiţind o îmbucătura, măcar un M&M din bolul pe care l-a avut pe birou de la începutul serialului până la final: Ally Mcbeal. Pe Ally o lua vântul pe stradă pe bună dreptate: de la sezonul 1 până la ultima scevenţă a sezonului 5 nu a înghiţit altceva decât propria salivă.

În general fimele urmează o schema, aţi observat ?

Dacă e vorba de un film de dragoste, schema este următoarea: se cunosc, are loc un schimb de priviri ce te face să spui în gândul tău:”aha, deci el e El şi ea este Ea”, după care fiecare se întoarce la propria situaţie, care urmează să fie povestită, explicată. Apoi, cei doi se reîntâlnesc, întâmplător. Un hazard de necrezut! Se împiedică pur şi simplu unul de celălalt. Din nesuferiţi ce-şi erau, îşi dau întâlnire, ( "la mine acasă, la 7 " - fără să dea adresa , evident). Mai apoi altă întâlnire. Se destăunuie respectiv celui mai bun prieten. La a două întâlnire se săruta, uneori fac dragoste, in unele cazuri mai e nevoie de un rendez-vous. Uneori el o salvează, şi ea, în lacrimi, sfârşeşte între braţele lui; ori el între picioarele ei, depinde cât sunteţi de romantici. Alteori el organizează situaţii nemaipomenite de unde nu lipsesc o masa frumos aranjată (în general pe un acoperiş sau într-un crâng în mijocul pădurii) şi lumânări cu sutele, ori beculeţe, instalaţie de brad, ca să înţelegeţi ce spun.

După care, sunt fericiţi un pic. Apoi ce ceartă. Pentru că el a dezamăgit-o ca toţi bărbaţii din viaţa ei de până atunci sau ea l-a minţit, exact precum femeile care au precedat-o. După care se urăsc şi se bârfesc reciproc. După care, în timpul nunţii celui mai bun prieten (care a cunoscut-o între timp pe cea mă bună prietenă a ei sau viceversa în vreme ce încercau amândoi să-i împace), se privesc pe deasupra capetelor celorlalţi invitaţi şi înţeleg că nu pot trăi unul fără celălalt. The end.

Dacă este un film de groază, mor toţi. În afară de fata cea mai frumoasă şi băiatul cel mai musculos. Şi câinele lui. Iar cu o clipă înainte de final, când în sfârşit începi să respiri din nou normal, se aude o muzică terifiantă şi se vede un deget mişcându-se imperceptibil. Monstrul trăieşte!...

Dacă este un film de acţiune, el este plin de sânge şi bătut măr dar învingător şi poliţia soseşte când toată situaţia a fost deja rezolvată. Ce mă uimeşte cel mai mult şi cel mai mult la un film de acţiune este cum fuge el printre rafale de mitralieră şi nu păţeşte nimic, dimpotrivă, chiar se opreşte, se întoarce, ia ţinta, şi trage un foc de armă, unul singur ( pentru că nu mai avea decât un cartuş) care îl ucide pe atacator!

Iar dacă este CSI, să te fereşti ! Găsesc o fibră, extrag ADN-ul (procedeul l-am învăţat cu toţii: se pune în eprubetă, se toarnă lichid deasupra, se agită, se pune la centrifugă şi se aşteaptă foaia de la imprimanată) şi descoperă că este vorba de adn ne-uman. Este adn de tigru. De la perii de pe drăgălaşul funduleţ al unui tigru bengalez de la circul ce tocmai sosise în oraş (scrie totul pe foaia aia cu rezultatul adn-ului). Un tigru căruia un îngrigijitor îi făcuse toaleta, care îngrijitor se demonstrează într-un final că nu fusese la locul crimei ci transferase singurul fir de păr care îi căzuse tigrului în ziua aceea, pe haina unui vizitator, care vizitator este identificat cu ajutorul înregistrării video al camerelor de supraveghere datorită unei inscripţii pe şapca ce îi acoperea în totalitate chipul, care inscripţie conţinea adresa magazinului unde fusese cumpărată, care magazin vânduse o singură şapcă în ziua aceea unui cumpărător care a folosit...evident, o carte de credit. Bineînţeles că aleargă toţi către apartamentul vinovatului, care între timp dispăruse. Aşa că oamenii de la CSI procesează tot apartamentul şi descoperă un minuscul fragment de frunză moartă. Această frunză este o frunză de arţar canadian dintr-o specie rarissima care se găseşte într-un singur loc. Acolo unde criminalul va fi descoperit şi arestat. The end.

Dar de ce să ne plângem, până la urmă ? Asta e toată frumuseţea filmelor: te fac să te simţi deştept pentru că tu înţeleseseşi de la început cine era asasinul şi îţi oferă de fiecare data o explicaţie plauzibilă ce te face să dormi liniştit.

Noapte bună !

mia

O mie si una de povesti

2010-05-17T01:49:00.008+03:00

Cand spunem „poveste” , gândul ne duce la carţile copilăriei noastre , la zâne şi zmei ,covoare fermecate şi cai înaripaţi. Când spunem „poveste de dragoste” , ne gândim la filme , la doi oameni alergând prin ploaie unul către celalat , la tragedia iubirii ce dăinuie dincolo de moarte sau la doi bătrâni cu mâini tremurânde ce-şi depănează amintirile stând lipiti unul de celălalt pe o canapea ponosită .

Închideti ochii şi imaginaţi...

Fetel visează de micuţe la poveşti înzorzonate de detalii siropoase , intense , fanteziile sunt îndrăzneţe şi , prin natura lor , departe de realitate.

Viaţa nu are instrucţiuni de folosire , deşi educaţia ar trebui să facă tocmai asta , să-ţi pună la dispoziţie nişte instrumente care să-ţi permită să ajungi exact sau aproximativ acolo unde doreşti să ajungi , cu o margine de eroare suportabilă. Din păcate , socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din târg.

Singurul lucru pentru care ar trebui să fim întotdeauna pregătiţi este elementul necunoscut , imprevizibil al vieţii. Ne spunem şi repetăm până la sfârşeală că viaţă noastră ne aparţine. Greşit : noi aparţinem vieţilor noastre.
Oamenii visează extraordinarul , oamenii se emoţionează în situaţii extraordinare , oamenii îşi doresc lucruri extra-ordinare , adică în afară normalităţii . Într-un fotoliu de cinema oamenii solidarizează cu cei ce luptă , cu idealiştii , cu cei care se dau eternităţii , au curajul morţii şi nu acceptă umilinţa compromisului cotidian.

Dar când e vorba să treacă la fapte , aleg siguranţă banalului , slujba care oferă mai multe zerouri socotelilor familiare , strada cea mai scurtă ,partenerul mai puţin romantic dar mai practic . Şi totuşi , la cinematograf , plâng. În intimitatea propriei camere , visează. În catifeaua întunecată a nopţilor când sufletul rămâne treaz , le cresc aripi şi zboară.

Suflarea omenească e precum găina : un înaripat care a uitat la ce folosesc aripile. Se limitează să cotcodăcească , râmează în ţărână şi fac ouă. Iar în final , sfârşesc în ciorbă universală.
Şi eu sunt o găină ,o găină cu aripile atrofizate dar cu speranţa nebună că într-o zi o să zbor. Probabil nu sunt singura , am certitudinea că mulţi dintre noi ne trăim vieţile în aşteptarea momentului sublim al împlinirii propriului destin de înaripate. Icar şi-a construit aripile , a zburat prea sus , şi s-a ars, la figurat. Iar noi , de frica pârjolului , am încetat să încercăm să ne mai construim aripi , am inventat avioanele care ne duc până la nori , ne permit să ne bălăcim un pic cu clabucii ideii că suntem acolo sus şi că , poate , dacă am întinde o mână doar , am putea înfăşca visul acela imposibil , ni l-am băga în sân ca pe o geană căzută şi l-am duce acasă , unde să trăim în sfârşit fericiţi, cu dorinţa secretă împlinită.

Cunoscuţii mei mă consideră în general şi în modul cel mai simpatic o "nebuna". "Vai , ce nebună eşti !" sau "Tot nebună ai ramas" .

Ce este de fapt această nebunie a mea? Nimic altceva decât manifestarea dorului înnăscut de zbor. Chinul da a mă preface din găina în ciocârlie . Ciocârlia e o pasăre micuţă , firavă şi nici măcar îndeajuns de frumoasă cât să egaleze minunăţia cântecului sau. Ciocârlia este pasărea care zboară cel mai sus ; legenda spune că ciocârlia era de fapt o fată cu cosiţe care s-a îndrăgostit de soare şi care s-a trasnformat în înaripată ca să-şi ajungă iubitul , departe, în văzduh , de unde îşi cântă dragostea spre încântarea celor care o ascultă.

Şi în viaţă mea există un "soare" către care gândul meu se îndreaptă , deşi vocea mea e mai degrabă a unei coţofene decât a unei ciocârlii. Povestea mea este extraordinară nu prin esenţa sa , ci pentru că oamenii consideră acceptabil şi înţelept doar ce este factibil , posibil , uşor de dus la capăt. Eu sunt o eternă rătăcită , una care la răscruce , în loc să aleagă drumul cel mai sigur şi mai scurt , se aventurează pe cărări unde paşii sunt rari şi iarbă creşte înaltă , către locuri mirabile , unde lucruri nemaipomenite se întâmplă , unde oamenii vorbesc altfel , nu doar o limbă necunoscută ci povestesc despre vieţi necunoscute mie , unde bucatele au alt gust , şi muzica , deşi e tot muzică , sună altfel , locuri în care soarele luminează altfel şi luna se ridică pe cer în voaluri de nori...

Povestea mea este doar una dintre multele şi mă întristează gândul ca oamenii şi-au închis poarta sufletului şi ochii minţii într-atât încât , faptul că eu nu iubesc unul de-o seamă cu mine în obiceiuri religioase şi gastronomice este considerat un hazard , un risc inutil asumat. În definitiv aş fi destul de arătoasă , isteaţă , interesantă cât să-mi găsesc un cocoş din propria ograda. De ce să risc ?

Dar de ce să nu? De ce să nu arunc un ochi peste gard , să văd cum e dincolo ? De ce să-mi refuz vastitatea ,culorile şi parfumul depărtărilor?

Am 34 de ani şi-mi place să ţin ochii larg deschişi. Îmi place să mă scobor în oameni , acolo unde este întuneric , să scarmăn ţărâna spaimelor noastre şi să dau de bobul de jar care arde în fiecare dintre noi şi pe care mi-l imaginez precum inima încinsă şi lichidă a Pământului , clocotind ascunsă , bolorosind , fumegând în patimi nedeclarate , în dorinţe reprimate , în visuri abandonate , în speranţe ce abia îşi trag sufletul. Frumuseţea omenirii este fragilitatea ei. Ca şi povestea mea.

Uitaţi-va pe cer. Câte stele , atâtea poveşti , puzderie . Nu există excepţii , nu există poveşti triste şi poveşti împlinite . Nu există poveşti normale şi poveşti mai greu de acceptat doar pentru că se desfăşoară în alt decor.

Există doar poveşti. O mie şi una.

A voastra , ca intotdeauna ,

Mia

"Il libro di tutte le parole"

2010-04-25T19:26:00.005+03:00

prima parte

Misha stava per compiere nove anni; mancava proprio poco al suo compleanno; la mamma glielo diceva sempre che era nato il primo giorno dell’estate; fuori faceva caldo già da un bel pezzo ma anche se così non fosse stato... il compleanno sarebbe arrivato pure con la pioggia!
Una volta era successo, aveva piovuto per tutto il pomeriggio ma poi aveva smesso ed era apparso un gigantesco arcobaleno proprio di fronte alla loro casa. Quel giorno, aveva raccontato ai suoi amici la storia della pentola piena di monete d’oro nascosta proprio lì, alla radice dell'arcobaleno dove i suoi colori sorgevano; Misha trovò tutti i suoi amici tutti d’accordo con lui : appena sarebbe diventato abbastanza alto da vedere la casa di fronte oltre il cancello chiuso sarebbe stato meglio partire alla ricerca del tesoro.
Solo che l’arcobaleno si spostava sempre e dopo un po’ Misha capì: non si può trovare un tesoro senza una mappa, lo vedeva sempre in tivù, anche se la sua mamma si arrabbiava quando lui perdeva troppo tempo dinanzi a esso ; diceva che le storie nei libri erano ancora più belle e avvincenti, che c’erano tesori inimmaginabili e quando Misha chiese se c’erano anche delle mappe in questi libri lei aveva risposto che “sicuramente si , basta cercare”.

Quel giorno Misha salì pieno di speranze nella sua stanza. Se la mappa si trovava nei libri, lui sicuramente l’avrebbe trovata. Ne aveva tanti lui, di libri. Gliene regalavano sempre, pure Babbo Natale, anche se non glieli aveva mai chiesti. Una volta aveva persino pensato di scrivergli per avvisarlo della confusione che faceva: con tutti quei regali da consegnare in una sola notte poteva capitare anche a lui di sbagliarsi!

Quel giorno sfogliò un sacco di libri fino a ora di cena, il giorno dopo ancora e quello seguente pure. Andò avanti fino a quando non gli rimase più niente da guardare, eppure delle mappe… nemmeno l’ombra!
Così decise che doveva chiedere spiegazioni a sua madre.
“ I tesori sono sempre ben nascosti, piccolo mio, altrimenti li troverebbero tutti e dopo un po’ non ce ne sarebbero più da scoprire.” aveva risposto lei.
“Ma nei miei libri non c’è nessuna mappa, mamma! Ho guardato bene, anche due volte!...”
“Amore, anche le mappe a loro volta vengono nascoste. Tu devi solo cercare meglio. Altrimenti a cosa servirebbero i libri?!”
“ Io non lo so. Magari i miei sono sbagliati...” fece Misha pensieroso.
“ Non esistono libri sbagliati, tu comincia a leggerli, e poi vedrai.”

Misha aveva passato quasi metà della vacanza seguente leggendo e più andava avanti più si scoraggiava: aveva finito tre libri, ma niente mappa. Anzi, due non parlavano nemmeno di tesori!
Insomma, dova essere che la sua mamma non gli aveva detto la verità. I film erano sicuramente meglio! Per esempio, per guardare un film non era per niente necessario tenere la tivù in mano come succedeva con i libri che ti dovevi girare e rigirare per trovare una posizione comoda! E poi nei film le parole le sentivi senza doverle leggere e le persone non te le dovevi immaginare perché erano lì e tu sapevi com’erano vestite e le vedevi correre o combattere!
“ I libri sono solo una rottura!” penso Misha, " questa volta scriverò a Babbo Natale, così non si confonde più e magari già che c’è se li porta tutti indietro!”

Fu per questa ragione che decise di aspettare che l’arcobaleno tornasse nei pressi di casa sua, magari il tesoro finiva dritto, dritto nel giardino! E la mamma non avrebbe più tanto insistito con quei noiosi libri perché avrà capito anche lei che erano del tutto inutili.

( il seguito arriverà non appena l'arcobaleno porterà l'ispirazione giusta per continuare la storia )

mia

alo, m-auzi ?

2010-04-21T23:42:00.010+03:00

Trăim vremuri năuce , beţive... , vremuri care nu te lasă o clipă singur cu tine . În era globalizării singurul efect vizibil este creşterea fără măsură a individualismului. Suntem interconectaţi şi comunicăm intr-o mie de moduri noi dar în totală singurătate. În balamucul general am încetat să ne ascultăm , am muţit sufleteşte , vocea noastră interioară s-a contopit într-un talaz universal de glasuri pe care nu le ascultăm şi care nu ne ascultă.

Am citit o carte odată. O carte plină de bizarii , un roman cyberpunk. Nu râdeţi şi nu vă miraţi. „ Lingura nu exista” , spune Neo alias Keanuu în Matrix. Ieşind din sălile de cinema după vizionarea acestui film ,sunt sigură că fiecare dintre voi s-a gândit preţ de o clipă : „si dacă e adevărat ?... „ Mă rog , ziceam de cartea aia . Se numeşte „ Snow crash” , autorul ei , Neal Stephenson , care suferă ,zic eu , de delirium tremens , avansează ideea , reinterpretând povestea biblică a Turnului Babel , că fenomenul care a produs formarea limbajelor şi a modurilor de comunicare , a idiomurilori ,a dialectelor ce se disting unul de celălalt dintr-o regiune în altă a lumii , nu este altceva decât un fel de virus care ne-a băgat sistemul de comunicare în tilt prin epocă precreştina . Povestea Turnului Babel narează, pe scurt , cum că s-a apucat omenirea să construiască o structură atât de înaltă încât această să ajungă până sus , sus de tot , în cerul acela în care se pare că ar sălăşui însuşi Dumnezeu. „Babel era un oraş unde întreaga omenire era unită, toţi oamenii vorbind o singură limbă şi migrând dinspre est; era oraşul regelui Nimrod, şi primul oraş construit după Potop” , narează Wikipedia. Şi continuă : „Insa Dumnezeu(...), văzând că oamenii păcătuiau împotrivă lui, le-a încurcat limbile şi a împrăştiat oamenii pe tot Pământul.”

Le-a încurcat limbile... hmmm. Acum , dacă stăm să analizăm fără pretenţii de profunzime savantă cele de mai sus , ideea lui Neal Stephenson , care prin intermediul şi intervenţiile rocambolesche ale protagonistului ( care ,culmea, se numeşte Hiro Protagonist , sic !) , salvează umanitatea de acest „virus” , readucând-o la acel stadiu în care comunicarea între indivizi este posibilă , nu este chiar atât de tâmpita. Luând-o babeşte , să spunem că „Dumnezeu” nu este altceva decât o metaforă pentru „cunoasterea absoluta” iar comunicarea singura cale , un „turn”, care ne conduce într- acolo , lucrurile devin foarte clare : comunicarea este singura noastră salvare.

Rămânând la lucruri lumeşti , se ştie , noi suntem nişte fiinţe limitate (aparent, dar asta e altă discuţie ) , nicicând nu am putea , ori dori întratât încât să facem acest lucru posibil , nicicând nu am putea , spuneam, să cunoaştem , tot ceea ce ne este efectiv util (în sensul de aplicabil pe durata existenţei noastre pământeşti) ;prin urmare ar fi extrem de isteţ din partea noastră să „impartim” cunoaşterea. Să zicem că eu ştiu să fac o maioneză de vis iar Ics ştie să bată cuie în manieră impecabila . Eu îl învăţ pe el şi el mă învăţa pe mine , comunicăm în sensul primar , şi ne trezim , miracol !, că ştim să facem două lucruri fiecare. Şi tot aşa. Ca un lanţ al non-slăbiciunilor , un lanţ al cunoaşterii. E o chestie atât de banală , simplă , comunicarea asta. Am tras cabluri pe fundul oceanelor că să ne conectăm între noi şi trimis sateliţi în universul nesfârşit , nu trebuie decât să apăsam pe un buton şi avem terabiţi de informaţii la dispoziţie , voci de ascultat , urechi şi ochi cărora să ne adresăm. Turnul Babel există , a fost construit , pacat ca Dumnezeu ne-a „incurcat limbile”.

Practic vorbim , vorbim, vorbim , butonăm, postăm , comentăm , blogarim , feisbuchim , haifaivim , apelăm , ne semesăm ... şi nu spunem nimic. Producem gălăgie , zgomot.

Ştiţi , şi planetele sunt capabile să comunice. Este îndeajuns să ştii să le asculţi. Pitagora se pare că a făcut-o , a ascultat muzica lor. Fiecare planetă îşi spune povestea , dacă apleci urechea să o asculţi. Sunetul produs de corpurile acelea cereşti , au un sens dacă le ştii limba. Orice , oricine , are o poveste de spus , ceva de împărtăşit . Şi nimeni nu vrea să asculte.

Ce probe am că să afirm asta ? E simplu : experienţă altora ne intereseaza doar că fapt divers . Noi ştim să băgam mână în buzunar şi să plătim pe cineva capabil să facă ceea ce noi nu ştim duce la bun sfârşit. Comunicarea profundă , dacă are loc, schimbă lucrurile. Schimbă oamenii. Ar schimbă totul. Lipsă ei , aşa cum se dovedeşte , ne face să trăim în comoditatea frustrării, ne face să repetăm la infinit aceleaşi greşeli , ne face să ne ascundem între patru pereţi şi să vorbim unui monitor.

Noapte bună !

noutati

2010-03-04T18:52:00.008+02:00

Hai sa facem o analiza . Mai babeste , asa . Zicese , vezi Doamne , ca viata noastra s-a inbunatatit , ca nivelul de trai ar fi superior si ca am fi ma longevivi. Asta cu longevitatea pare adevarata , desi , facand socoteala la cate persoane cunoscute s-au dus in ultimii ani , as fi tentata sa afirm contrariul. Dar sa zicem ca am avut eu nesansa de a-mi alege cunoscunoscuti ne-longevi .

Care ar fi noutatile importante ale ultimelor sa zicem… doua decenii ? Dupa perceptia mea as spune ca o mare noutate ar fi internetul. Lumea zice ca-i periculos. Mie una , imi place. Ca daca stai si-o iei asa , pana si un ghiveci de flori este periculos , mortal chiar , daca iti cade in cap. Ca intotdeauna este nevoie de bun simt si masura .

Alta mare noutate ar fi motorizarea isterica. Nu stiu din care motiv s-a ajuns la convingerea ca fara masina , nu se mai poate trai. Eh , draci. Eu pot. Cum am putut si-nainte. Ca nu-ti convine mirosul de transpiratie acida in autobuz , e altceva. Sau sa astepti pe peronul garii trenurile in perena intarziere , tot la fel. Ah , stai , sa nu uit ! “ Cum sa ma duc la hipermarketul de pe centura fara masina ?!” Alta dilema terificanta. Simplu :nu te duci sau te duci la piata ! Eu mi-am facut o socoteala inteleapta si am descoperit ca este mult mai costisitor sa intretii o masina ( cu premiza ca ai bani sa o si cumperi ) , decat sa apelezi la un taxi in momentele de nevoie. In rest , ruginite , friguroase, imputine au ba , exista intotdeauna mijloacele de transport in comun. Viva !!!

Pitzipoanca , tot la fel , pare o noutatea blestematelor noastre vremuri. Permiteti-mi sa nu fiu de acord. Pitzipoanca e straveche , si-a schimbat doar parul , pastrandu-si naravul.

Incalzirea globala, efectul sera. Alta noutate , sperietoarea noastra a tuturor. Pana mai acum cateva vreme , numai vaicareli si regrete profunde cu gandul la iernile troienite ale copilariei noastre. Iara cand vine anul asta o Baba Iarna apriga asa cum ne-o doream , ce crezi ? Exact , este de vina incalzirea globala !Dat fiind argumentul , va invit sa digitati pe “goagal” un singur cuvant : climatgate. Apoi mai vorbim.

Alta tendinta a timpurilor moderne : alimentatia bio. Chestiunea asta chiar ca ma irita ! Pai cum, mai, oameni buni ?! Pana mai alaltaieri ne sclipeau ochii la mere lustruite si grasune , stralucitoare ca un globulet de Craciun , ne vaitam de cateii de usutroi minusculi si imposibil de curatat , ne plangeam de rosia sfrijita de pe taraba si acuma ce facem ?! Luam Suv-ul si mergem direct la ferma , monser , sa culegem cu mana noastra morcovelul cel portocaliu si prazul cel pirpiriu dar… 100% natural. Ah , si a propos de 100% natural , un sfat : inainte da a da o caruta de bani pe produse astfel etichetate , aruncati un ochi pe ambalaj , acolo unde sta descrierea compozitiei. Va asigur ca va lecuiti si veti lua decizia sa ramaneti pe viata E-addicted. Adica ahtiat dupa e-uri. De ce ? Este evident : nimic 100% natural nu rezista pe raftul unui magazin mai mult decat cateva ore. Asta e gandul meu personal in legatura cu argumentele “bio”.

Ah , mi-am amintit de alta teorie-armagedon : se spune ca sfarsitul lumii ar putea fi provocat ( daca nu de asteroizi ,alieni sau Bin Laden-ul meteorologilor ,alias incalzirea globala ) de disparitia totala, completa a albinelor. Fara impolinare , adios patrunjel si uite-asa… printr-o reactie in lant , adios shaorma , KFC (cel putin cartoful lor pai ca puiul oricum de mai multi ani are gust de peste asa ca nu are el treaba cu albinuta ) ,Mc , adios samanta noastra cea de toate zilele , nu tu pufuleti si cu atat mai putin , sau , in primul rand , adios alimentatie bio ! aici imi permit un alt viva !!!

De telefonul mobil nu ma leg. O fi el o noutate dar este un argument adesea tratat asa ca eu de data asta pasez.

Acum sa trecem la alte chestiuni. Exista doua categorii de produse din lista noutatilor ultimelor decenii pentru care, personal, voi fi recunoascatoare in etern : absorbantele intime si placa de indreptat parul. Nu intru in detalii ca sa nu devin plictisitoare , dar , repet , sunt doua lucruri care efectiv mi-au schimbat cotidianitatea , nu ca televizorul LCD . Ca acesta , mi-o fi permitand el sa vad in Hd si sa aud in dolby” inconjurator”, dar de aud numai idiotenii si vad numai Columbence , tot degeaba.

Chirurgia estetica. Alta poama a lumii noastre. Hai , sa zicem ca un nas poate fi scurtat si-o ureche clapauga cusuta mai “hacanà” , dar de aici pana la femeia plastificata moderna….a-ha , e cale lunga , sa ne ajunga ! De mama natura te-a facut urat , cum iti poti imagina ca un brici si niste ata te poate drege ? Ca si dres de-oi fi , tot nu esti frumos. Esti de plastic. Aici am sa zic un “Viva!” uratilor –incantatori care prin acceptare de sine au devenit cu adevarat mai mult decat frumosi : fascinanti . Traiasca !

Buun. Bebelusii. Mie imi vine un dubiu : ca de cand circula zvonul cu albinele , masculii s-au gandit ei bine sa remedieze si s-a trecut , cum poate ati observa si domniile voastre , la impolinare- umana- in –masa. Scutece , mancarici , dracarii cum nici in filmele SF nu s-a vazut. Un armamentar de-o complexitate greu de imaginat. Carucioare 5 in 1. Ce 5 in 1 !!!... ati vazut filmul “Transformers” . Daca da , atunci va putei face o idee. Ciresica pe tort , s-a inventat “traducatorul de gangureala”. O masina care-ti zice ce vrea de fapt bebelusul tau. Ce poa’ sa vrea , pentru D-zeu, un nou-nascut ? Tata mamei , suzeta , un scutec uscat , un nani-nani-puiu’-mami , nu ?... sa credeti voi ! Cu traducatorul de gangureala , bebelusul va cere direct o doza de paractemol , un leac impotriva colicilor sau va va sugera direct marca sapunului pentru baita . Sic !

Dar ce ma frapeaza cel mai si cel mai mult , si din acest motiv l-am lasat la final , sunt produsele cosmetice barbatesti. Odata , era simplu sa faci un cadou unui barbat : un aparat de ras , un aftershave , o cravata (sau un ac de cravata ce ramanea etern nefolosit ) , un ghiul ( daca mascului in chestiune denoteaza tendine cocalaresti) , o camasa sau o pereche de butoniere. “Homo sapiens depilatus” , barbatul modern , are insa alte necesitati , cosmetice mai ales. Isi face manicura cu lac transparent si e chiar in stare sa-si taie “pielitele” , isi depileaza pieptul paros (odata semn de barbatie ) si picioarele ( musculoase sau nu , cica ajuta la fotbal sau la dat din pedale. Hai nu serios ?! adica nimeresti poarta mai bine cu un sut aplicat balonului de un fluier al piciorului bronzat la solar si neted ca un fundulet de bebelus ?!) Homo sapiens depilatus , isi da cu crema de fata dupa o noapte de nesomn. Ca sa apara proaspat si odihnit la briefingul de la firma .Da , si cine mai da crezanie istorisilor tale de amant pasional dar indiscret ? Ai de cred in povestile pescaresti si , poate , in existenta lui Mos Craciun. Ah , sa nu uit : alt semn distinctiv al masculului modern este spranceana pensata in forma de aripa de pescarus. Priviti in jurul vostru si va veti gasi de acord cu mine

Muulte ar mai fi de carcotit , dar pe moment am vorbit de-ajuns .
“ Vreme trece , vreme vine
Toate-s vechi , si noua-s toate … “ zicea Poetul.

Chiar ca.

mia

waterfall

2010-02-08T17:14:00.006+02:00

" I've seen things you people wouldn't believe..."

Cadere de apa pe raul Njoumoù ,Gabon

safari fotografic II

2010-02-06T00:34:00.004+02:00

safari fotografic

2010-02-01T01:29:00.003+02:00

Inainte sa decid titlul acestei scrieri am incercat sa ma documentez asupra termenului “safari” si am descoperit ca este o "expeditie de vanatoare in Africa". Eu una detest cu toata fiinta mea vanatoarea pentru ca nu concep cum ca un act atat de plin de cruzime poate fi definit de amatori “sport” sau nobila traditie. Ce sport e ala in care unul trebuie neaparat sa moara spre bucuria “sportiva” a celuilalt ? Si cu fair playul cum ramane?

In sfarsit , asta ar fi un alt subiect. Eu voiam sa va povestesc despre safari-ul meu de azi care nu s-a soldat cu nici o victima in afara de subsemnata care a dat tribut in murdareala si oboseala extrema. Cum probabil s-a inteles din cele scrise in ultimele luni , ma aflu undeva pe costa Africii de Vest acolo unde se trage linia ecuatorului. Iar azi am fost la un safari fotografic, ca sa zicem asa :acolo unde am vazut un animal , in loc sa-l impusc, l-am tras in poze. A fost vorba de o vizita ghidata intr-o rezervatie naturala. Am mai avut o experienta similara , anul trecut in parcul Lekedì unde , din pacate sau din cauza vremii rele , nu stiu exact , am vazut doar cateva specii de pasarele , niste boi africani ( extrem de aratosi si tandrii in privire ) , o maimuta in cusca si alta in copac facandu-i companie plus o antilopa si puiul ei. Experienta oricum incantatoare dar nici pe departe aventuroasa si emotionanta ca un documentar NatGeo . Lucrul cel mai frustrant apoi a fost ca nimeni nu stia sa-mi explice ce D-zeu vedeam. V-am zis eu ca oamenii de-aici nu prea stiu pe ce lume traiesc ( la propriu si nu la figurat.)

Azi ,peisajul tipic african cu copaci turtiti , ieburile cand inalte mai ca mine , cand scurte ca un minijup nerusinat , intinderea nesfarsita de coline pe platoul Bateke fardate in mod cochet cu umbra de nori in trecere , musuroaiele de termite inalte ca turlele de castel si arborii razleti , cate unul, doi de fiecare deal cat sa nu se simta orfan , drumul nebatut acum din nisip alb ,acum ocru… sincer, m-au amutit.
Bataia vantului si arsita soarelui , linistea absoluta sparta ici ,colo de cate un tipat de pasare , tresarirea aproape de sperietura la fiecare intalnire cu cate o vietuitoare ce isi duce veacul pe-acolo… totul a fost demn de roman de calatorie.

Ghizii de data asta au fost mai bine pregatiti , capabili chiar sa citeasca urmele animalelor indeajuns de bine incat sa putem da de ele! Am vazut gazele ( n-a fost chip sa le fac poze , atat sunt de iuti !) saltand inalt si elegant in ierburi , mici precum un catel si pline de gratie elastica , fugace ca o fantasma ca abia aveai timp sa le vezi. Si antilope , caprioare cu ventrele alb ,codita de carcel deasupra dindosului delimitat pe pulpe de doua linii maron, coarne subtiri si picioare sprintene. Am mai vazut niste purceii cu mot la urechi si par de culoarea blanii de vulpe , pe cat de dragalsai , pe atat de asociali. Si niste … hmmmm, imi vine sa-i definesc “cai-capre cu coarne drepte”.Imi pare rau ca nu pot fi mai exacta , ghizii mi-au spus numele animalelor in africana ( limba in care suna totul ceva de genul “ mbncù” sau “ sabonì” (sper sa nu fi insultat pe nimeni , sunt cuvinte inventate ad hoc). Si daca nu era dialect tekè ( grupul etnic dincare fac parte insotitorii nostri) , era franceza africanizata , ceea ce este si mai greu de inteles.

Am intalnit pasari,pasarele … insecte mari cat o vrabie si pasari mici cat un scarabeu..Dar partea cea mai amuzanta a fost fenomenala cursa pe urma zebrelor. Tineam mortis sa vad zebrele astea !... ca doar sunt in Africa !
Bine , de elefanti nu am dat ( cica ar veni in zona prin decembrie cand e sezonul ananasului ; se pare ca sunt pofticioasi la asa ceva ), de hipopotami , nici atat. Ori unde am fost eu , si-au tinut respiratia sub apa cat sa nu-i vad , ori nu erau deloc si m-a mintit ghidul ( ceea ce este foarte probabil pentru ca l-am intrebat si daca o sa intalnim girafe si mi-a zis ca da.Nu mi-a trecut prin minte sa-l intreb daca stie ce e aia o girafa… sau sa ma informez in precedenta asupra faunei gaboneze ) . Nici gorilele nu le-am vazut pentru ca sunt in alta zona , prea departe de unde ma aflu eu. Leii nu locuiesc pe aici. Asa ca mi-au ramas numai zebrele. Musai sa vad macar una in habitatul sau natural ! Ca la zoo , merci , oricine o poate vedea.

Dupa ce am luat masa de pranz pe veranda umbrita de bambusi a unei cabane am anuntat tare si raspicat ca nu ma intorc acasa pana nu o sa vad o zebra in carne, dungi si oase.
Si am vazut. Patru. In mare goana. De fapt am vazut patru dindosuri de zebra si coamele lor in vant. Pusesera ochii pe noi din momentul in care noi, de pe colina vecina, am pus binoclul pe ele. Asa ca speriate ( sau sperioase) au tusdit-o fara sa imi dea vreme sa le explic ca nu vreau haina de piele din dungile lor. Iar noi le-am urmarit "ca-n filme" , cat sa ne putem bucura ochii o lecuta cu frumusetea danselor.

Drumul prin rezervatie a continuat apoi pana la hotarul parcului , semnat de o colina si un rau numit Leconì pe care am avut bucuria sa-l admir de la inaltimea unui punct panoramic numit “belvedere”. Anse unduiaose la poalele unui deal cu iarba verde , scurta si arbusti pititci si strambi iar de-acolo inainte , numai padure. Magnifica padure ecuatoriala cu arborii sai uriasi , intortocheala de liane si toata splendoarea simfoniei de zgomote pe care viata dintr-insa o produce.

Finalul excurisie noastre ar fi trebuit sa fi fost o vizita in satul apropiat unde ,se pare, mai traiesc pigmei ,sau, ma rog, ce a mai ramas din ei. Nu am avut noroc; iesirea pe la Poarta 4 a parcului era incuiata iar gardianul plecat in sat ( in satul “meu” de pigmei , lua-l-ar sa-l ia !... ) asa ca am purces la plecare si dupa multe zgaltaituri , praf inghitit si arsita suportata , ne-am gandit bine sa ne oprim pe malul altui rau ce il intalnim in drumul spre casa, intr-un punct numit “ L’eau claire” ," Apa limpede" , unde sa bem o cafea si sa ne racorim putin. “Ghinion !” ... , cum spune varul meu . Localnicii gabonezi in imensitatea lipsei lor de ospitalitate , pun cuie pe traseele turistice. Asa ca am facut dubla pana de caiuciuc si adus acasa pofta de cafea si racoreala.

Am sa inchei cu un schimb de replici ce a avut loc intre ajutorul nostru la bucatarie (ce ne-a insostit din motive ce nu ma opresc acum sa explic) si unul dintre ghizi care ,se pare , a lucrat vreme de 11 ani in rezervatia naturala abia vizitata.
Intreba bucatarul nedumerit :
“Mais vous fait qua avec les animaux là ?!” ( gabonezii sfarsesc orice fraza cu “là” , nu conteaza daca nu isi are nici un sens )
“Dar ce faceti voi cu animalele astea ?”
Raspunde ghidul fara sa clipeasca:
“On les mange là !”
“Le mancam !”
Animalele din rezervatia naturala “protejata” de gardienii statului ! …uhahahahahah!... ii doare pe ei in bocancii pe care nu ii au ca peste cativa ani o sa uite cum arata o antilopa sau o zebra pentru ca “s-au terminat”. Nu poti fi nici ecologist ,nici animalist cand ai burta goala si-ti chioraie matele in toate dialectele locale.

A voastra ,

Mia

minciuna mica , Minciuna mare

2010-01-30T16:14:00.003+02:00

Tradarea este lipsita de glorie. Desi tradatorul sincer cait devine un fel de erou dramatic cu o aura de suferinta sustinuta de cearcane negre si umezeala ochilor vinovati. Tradarea este un lucru simplu ,usor de dus la capat , usor de ascuns si la fel de usor de suportat pentru constiinta. In linie teoretica , nimeni nu suporta ideea tradarii; in linie parctica, toti tradam intr-un fel sau altul iar asta nu ne impiedica sa judecam aspru tradarea altuia. Sau sa suferim aspru cand suntem tradati. In filme sau in carti tradarea este incarcata de intelesuri , este stigmatizata si aduce intotdeauna la izgonirea din paradis , cand prin paradis se intelege singura cale catre fericirea absoluta. Pacat ca fericirea absoluta nu exista decat in rare momente si chiar si atunci este autoindusa , iluzie a propriilor iluzii. Nimeni nu scapa , tradarea este ca pacatul , parte din natura noastra umana. De la Petru incoace pare ca tradarea este singura cale catre sfintire.
Eu am tradat. Da , foarte simplu. Singurele momente dificile au fost cele in care imi imaginam damnatiunea eterna a sufletului meu , greul a fost sa ma impac cu ideea ca pana si eu (!) sunt o tradatoare , de parca eu mi-as fi propriul exemplu de conduita impecabila. S-a intamplat sa tradez din dragoste … ca si cum a trada din dragoste ar fi mai putin … tradator. Dar s-a intamplat si sa tradez in dragoste , adica la vreme de amor cu o alta persoana. Odata am tradat ca sa anticip momentul in care voi fi fost eventual tradata.
Tradarea este pur si simplu o pofta satisfacuta.Nimic mai mult , nimic mai simplu. O curiozitate. Un apetit pasajer. Unii tradeaza din plictiseala , altii din rezbunare ,altii din disperare iar ceilalti pentru ca , tind eu sa cred , nu au gasit alt mod de a trai intens propriile emotii .
Si cu toate astea , tinand cont de toate aceste consideratii , tradarea doare. Un tradator tradat sufera mai cumplit decat un inocent tradat. Stupid , dar adevarat. Asa cum gelosul sufera din orgoliu si nu din prea mult amor . Nu stiu de ce , care mecanism ( de autoconservare probabil) permite noua tuturor sa credem ca a trada este mai putin grav decat a fi tradat. De ce acordam noua insine atata intelegere si nu demonsram aceeasi marinimie celorlalti ? Este foarte simplu : pentru ca noi stim pentru care motiv am tradat dar nu putem cunoaste ce l-a putut impinge pe celalalt sa faca acelasi lucru. Un mister relevat inceteaza sa te sacaie si eventual sa te chinuie. Din cauza asta probabil se spune ca adevarul este cea mai buna minciuna. Pentru ca doare dar este pe intelesul tuturor. Pacat ca adevarul nu are aceeasi incarcatura de fascinatie precum minciuna. Daca ar fi fost sa fie asa , tradarea nu si-ar mai fi avut nici un farmec.
Acum , a propos de titlu , stau eu si ma intreb : putem oarecum cuantifica , masura mincuna ori tradarea ?... ori insusi adevarul ? Exista oare minciunica si minciunoaie , tradarica ,adevarut ? si , ca sa ajungem la banalitati , a trada numai cu gandul este la fel sau chiar mai grav decat a trada cu corp cu tot ? Ca mie una mi se pare absurd. Tradarea ipotetica , in forma de gand adica, are valenta de vis , visare. Ce-ar fi acuma sa incetam sa mai si visam , de dragul unei constiinte pure ! E clar ca e complet neomenesc si in afara naturii noastre. N-ar mai fi nici o distractie. Singura calitate a vietii care o face demna de a fi traita este faptul ca este atat de complicata , un rebus incalcit si plin de surprize de tot felul care te provoaca in fel si chip sa il rezolvi.
Se spune ca singurul lucru cert in viata este moartea ; aplicand acelasi principiu logic , am putea spune ca singurul lucru cert in iubire , prietenie etc este tradarea. Petre Tutea zicea : “Cînd mă gîndesc la suferintele bătrînetii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi. “ Asta inseamna ca tradarea este un semn al iubirii celuilalt pentru noi ? Ma indoiesc , desi ar putea fi o explicatie plauzibila : “nu pot fara tine dar nu pot nici doar cu tine”. Te iubesc “infernal” , cum zice Avramescu. Adica nu aprins si arzator ca focul iadului ci “cu toate pacatele mele si ale tale”.

Ca intotdeauna a voastra ,

Mia

a fost odata ... ce a fost.

2010-01-20T18:41:00.004+02:00

A foat odata… ce-a fost .

Ce e mai uşor ? Să înfrunţi trecutul sau să iei în piept viitorul? Oamenii complicaţi au un trecut complicat ce de multe ori prespune chestiuni nerezolvate, sufleteşti mai ales. Eu sunt o persoană obositor de complicată. Inutil complicată, aş adăuga. Cu un trecut aparent liniar şi lipsit de orice element de distincţie dar în realitate atât de încâlcit încât uneori mi-e teamă să nu devin propria mea victimă , ca un păianjen în pânza destinată prăzii sale.Atâta îmi place să mă joc cu rahatul din viaţă mea ca şi cu plastilina încăt o să ajung să cred că viaţă se reduce doar la atât. Mulţi , inclusiv eu , la un moment dat simt nevoia şi găsesc curajul necesar să rezolve ceea ce a rămas fără răspuns în trecut , şi să meargă mai departe. În felul acesta reuşeşim să încheim socotelile cu propiul trecut.
Dar când e vorba de trecutul altuia , ce faci ? De trecutul propriului partener , de exemplu ? Acum , imaginaţi-va o persoană ca mine având de-a face cu trecutul iubitului meu. E apocalipsa , clar !
Fără să intrăm în detalii personale, am să încerc să analizez subiectul în linii generale şi atotcuprinzatoare ca să fie ca şi cum am sta la bârfe . Considerând drept axiomatică vorba populară ce zice că prima iubire nu ajunge nicicând la pirostii ( deşi nu se uită niciodată) , devine clar că fiecare dintre noi se prezintă în faţă ofiţerului stării civile sau a popii la braţ cu cea de-a două , treia , etca¦ iubire. Ceea ce presupune ca fiecare dintre noi ( din nou) la un moment dat e nevoit să aibă de-a face cu trecutul propriulu partener. Un ex-iubit sau o ex-iubită . Persoanele echilibrate din punct de vedere psihic , nu îşi fac mari probleme în legătură cu acest subiect. Nici persoanele mai puţin complicate decât subsemnata. Aceşti oameni sănătoşi la trup şi la minte , îşi trăiesc propria relaţie sentimentală apreciind prezentul şi fără să dea mai multă atenţie decât cea necesară trecutului (fie al lor , fie al partenerului) . Eh , eu una , nu fac parte din această blagoslovita categorie. Iubesc isteric şi mai ales schizofrenic. Ceea ce îmi permite momente de intensă, inegalabilă inspiraţie dar şi profunde crize paranoice. Ca orice femeie , cred. Adică sper.

Mă întristează gândul că aş putea fi singurul suflet disperat şi lipsit de somn ce-şi perde nopţile fabulând asupra unor scenarii tragice în care iubitul mă înşeală cu o fostă ( care "fostă" , fără nici o umbră de dubiu, trebuie să fi fost mai frumoasă, mai sexy , mai tragic-intensă , inteligentă ,sexual-satisfăcătoare şi evident mai slabă decât mine !). Şi dacă nu este o ex-iubită căită şi în căutare de ceva ce este al tău ( şi numai al tău , la dracu !!! ) de-acum , trebuie să fie vorba de un ex-iubit. Un ex iubit pe care femeiape care o strângi în braţele tale acum cu siguranta l-a iubit crunt şi cu amară suferinţa , un ex-iubit care între timp s-a îmbogăţit şi-a luat SUV şi ,culmea, se mai duce şi la sală !

De ce de-a lungul vremii ideea că această persoană există te lasă în general rece şi indiferent , este ceva lipsit de consistenţă ,ca o fantomă care parcă a uitat să bântuie şi aşa ,din senin , din glumă , dintr-o vorba aruncataa¦ sau din cauza unei fotografii lăsată pe vreundeva , a unui apel primit sau făcut în treacăt totul devine o tragedie, trecutul explodează în prezent ca o bombă cluster şi face totul harcea-parcea , te reduce în bucăţele de carne care dor , care te manaca şi pe care trebuie să le scarpini ( a se înţelege prin "scărpinat" căutarea obsesionata a oricărui indiciu ce poate susţine senzaţia ta - clară de-acum -că eşti înşelat).

De ce trecutul ia formă unui membru amputat ce doare fără să mai existe? De ce o persoană care a fost lăsată sau uitată , care a însemnat ,poate , dar nu mai înseamnă nimic în vorbe şi în fapte de dragoste se transformă , creşte în tine , se umflă peste măsură până când te simţi apăsat ca de pământul propriului tău mormânt şi nu te mai lasă să respiri , îţi chinuie intestinele şi sufletul şi distruge încrederea în persoană de lângă tine , în tine însuţi , în oameni în general şi în iubire ,mai presus de orice ?

Nu ştiu. Voi aveţi cumva vreo idee ?

Oameni buni , ascultaţi de o nebună : trataţi trecutul cu onestitate , nu îl faceţi nici mai mare, nici mai mic decât a fost , nu-l umpleţi de ridicol , nici de cuvinte necuviincioase , nu-l daţi uitării dar nici să nu îl ridicaţi la rang de icoană. Trecutul poate face rău doar atunci când îl ascunzi ca pe o ruşine. Sau când îl păstrezi ascuns în suflet că pe ceva inegalabil.

Mia

despre africani

2010-01-17T02:45:00.006+02:00

Prima mea vizita pe continentul african :zece zile la Cotonou , Benin.Coasta de vest a Africii . Experienta umana profunda. Dau cu ochii de saracia si mizeria adevarate. Ca in filme. Sau mai rau chiar. Africa privita de la balconul comfortabilei mele camere de hotel arata si mai deprima(n)ta decat imi puteam imagina. Ochii africanilor tristi si mereu plecati , pasul lent, tarsait. Hainele murdare, consumate ,peticite. Un singur gand pare sa-i preocupe si sa le ocupe mintile : cum sa bage ceva in stomac inainte de apusul soarelui. Daca reusesc , viata isi are un sens . Altfel , ei spera ca maine va fi o zi mai fructuoasa. Dar nu fac nimic pentru ca aceasta sa se intample. Asteapta si spera in marinimia Domnului si a patronului cu pielea alba.
Eu , muiere sensibila , ma cutremur. Mi-e teama de propria mea atitudine fata de ei. Incerc sa fiu umila si umana in acelasi timp, ma simt vinovata doar pentru ca m-am nascut norocoasa : mai alba ca ei si pe continent mai alb. Ma simt responsabila si ca inchid gura propriei constiinte las bacisuri fara noima si fara motiv oricui mi se prezinta dinainte. Am vazut prea multe filme care vorbesc de descriminarea rasiala ca sa ma pot comporta altfel. Vreau sa fiu Alba- cea- Buna .
Lucrurile insa stau asa: ei stiu cum sunt cei ca mine care dau cu ochii de realitatea africana pentru prima data , stiu ca suntem starciti de sentimentul de vina si ca abia asteptam sa ne intoarcem acasa cu suvenirurile noastre fotografice socante si povestirile noastre stupide despre copiii infometati carora le-am cumparat doua oua fierte de mancare ca sa-i vedem fericiti pentru o clipa ( cand in realitate am cumparat pe nimic propriul nostru moment de egoista glorie crestina ) si profita de exuberanta noastra spirituala ca sa-si cumpere o cina , sau sa-si incarce telefonul mobil sau sa iasa seara la o bere cu prietenii ( se intampla si in Africa desi scenariul este infricosator de lipsit de igiena ) .

A doua mea vizita in Africa : trei saptamani in Gabon.Africa centrala, tot coasta de vest. In Gabon mizeria este la fel de persistenta ca si in Benin.Dar foamea mai putina.Diferentele sunt destul de evidente cat sa poata fi remarcate si de una nou sosita ca mine . Hainele oamenilor sunt mai curate , fetele si femeile poarta parul impletit in codite complicate , ochii lor nu mai sunt tristi. Privirile curioase te infrunta , te sfideaza. Iar bacsisul nu mai este la voia ta . Este dreptul lor. Tu esti alb si ai , asa ca da !
Natura aici este covarsitoare. Daca inchid ochii si ma gandesc la Gabon primele lucruri care imi vin in minte sunt : verdele in toate nunatele pe care fanteziaumana le-ar putea nascoci (natura are o forta pe care inca oamenii de aici nu au domesticit-o , e deajuns o singura ploaie ca strazile sa fie inghitite peste noapte de plante agatator-taratoare ) , umezeala perena ce strica si putrezeste tot , arbori uriasi .
Gabonezii in schimb nu imi fac o buna impresie. Nu sunt primitori si nu iti dau ocazia sa te joci de-a bunul samaritean. Nu te lasa sa ii fotografiezi decat contra cost , te privesc cu ochi intunecati si in general rautaciosi. Ai parte de un suras doar daca dai bacsis. Angajatii de la magazine te privesc caineste , te servesc cu incetinitorul si trancanesc intre ei in dialecte fara noima . La aeroport de la check in pana la imbarcare iti tocesc pasaportul in controale nesfarsite si lipsite de sens .

Dar toate acestea sunt nimicuri neglijabile , Africa este oricum o mare aventura ce merita traita. Pamantul rosu , aerul fierbinte , lumina orbitoare , hainele colorate ,copacii uriasi … sunt lucruri care-si pun radacina in orice suflet de om.

Africanii , mai putin. Dupa al treilea voiaj , durat de data asta mai bine de trei luni si inca in curs de desfasurare , pot spune ca am invatat sa-i cunosc. Si nu mi-am facut o parere prea buna despre dansii. Sa-mi fie cu iertare dar graiesc adevarul. Un adevar foarte probabil subiectiv , recunosc , dar , parol , nimic din ceea ce am povestit este fructul otravei rasiste. Nu cunosc acest sentiment.
Africanii sunt lenesi. Mai mult decat atat , sunt indolenti si insensibili la propria conditie insuportabila de viata. Resemnati -din comoditate de cele mai multe ori ,zic eu - la un stil de viata redus la supravietuire. Africanii sunt impermeabili la orice noutate nu priveste vestimentatia ori jucariile electronice. Viata aici este frustranta pentru cine doreste sa munceasca si sa-si imbunatateasca propriul stil de viata pentru ca te lovesti de un zid de incapatanare prosteasca. Africanii bogati sunt de o aroganta fara limita , lipsiti de bun gust , cocalari in toata regula . In plus ,sunt cei care demonstreaza mai putina sensibilitate catre proprii semeni. Am cunoscut personal unul dintre ministrii fostului cabinet,un om despre care localnicii mi-au povestit ca in loc sa plateasca diurna propriilor muncitori , baga la parnaie pe cei ce au curajul sa reclame proriul drept de a fi platit. Am cinat cu unul dintre fratii actualului presedinte : arogant,corupt si kitch peste masura el ,madama si madmoisela ce il insoteau , colorate si acoperite cu aur dar cu incatari de caiuciuc si nasul pe sus (atunci cand nu il tineau varat in ecranele telefoanelor Blackberry de ultima generatie ( care , printre altele , nici macar nu sunau ci reprezentau dovada a statutului lor privilegiat).
Africanii poarta ochelari de soare noaptea ,geaca de piele cand arsita depaseste 40°; africanii isi impodobesc trupul cu orice obiect poate demonstra celorlalti africani ca ei poseda ceva ce ceilalti nu au. Fetele tinere se vind barbatilor albi gata sa le cumpere gratiile , sanaii tantosi si fesele bombate pe nimica toata. Dispretuiesc pe acele dintre ele care prefera o munca umila dar cinstita. dar toate acestea sunt in general trasaturile traiului in tarile lumii a treia sau a saraciei in general.

Am incercat sa ma apropii de cativa dintre ei , sa vorbesc , sa comunic sa le povestesc cum ca ar exista totusi o alternativa demna dar am ramas cu gustul amar al frustarii pe buze. Africanii stau si fac foame la umbra arborilor ce dainuiesc indiferenti langa colibele lor in loc sa-si planteze un cartof in tarana asta generoasa ca sa le treaca de foame. Ca orice natie saraca, isi arunca putinul pe bautura si distractie ieftina acceptand fara sa clipeasca destinul lor mizerabi. Africanii nu se cunosc nici macar pe ei insisi , nici taramul pe care il locuiesc. Nu cunosc numele copacilor la a caror umbra odihnesc , nu cunosc numele animalelor care traiesc pe-aici , curiozitatea mea ramane continuu nesatisfacuta ,intrebarile mele ,fara raspuns. In plus , sunt aproximativi, nimic nu e dus la capat cu draga inima si din placerea de a face lucrurile cum se cuvine , nici atunci cand sunt platiti sa o faca.
Africanii miros urat. Din pacate ,nu este o legenda desi am refuzat sa cred pana nu am simtit...cu nasul meu. Aici nu lipsesc nici apa , nici sapunul . Doar cheful de a se spala.

Multe ar mai fi de povestit dar s-a facut tarziu si dezamagirea mi-a dat buzna in suflet. Intr-o zi ,sper sa pot aduca alt fel de povestiri despre frumoasa Africa si locuitorii sai.

Mia

repetitie

2010-01-15T02:56:00.002+02:00

S-a intamplat tuturor . Si este chiar un subiect banal. Dar mie imi plac banalitatile pentru ca sunt ceea ce definesc (contureaza) definitia de “uman” sau “umanitate”. In viata mea nu am avut multe relatii amoroase. Dupa mine. Dupa altii , poate am avut prea multe. Cateodata poate si dupa mine au fost prea multe pentru ca s-au dovedit niste esecuri. Desi ne place sa ne mintim afirmand ca :” ceea ce am trait m-a facut sa devin persoana care sunt. Iar persoana care sunt in prezent satisface aproape deplin persoana care sunt” . Mdea. Obisnuitele clisee . “Ce-a fost, a fost” , “acum privesc inainte” , “vreau sa ma implinesc pe plan personal” , “am invatat din greselile facute” , “suflu in iaurt si-n sana” blah,blah ,blah… Apoi despre cum cadem si recadem in capcana iluziei amorului perfect am mai povestit eu pe-aici. Nu-si are rostul o recapitulare cand e bine cunoscut faptul ca recapitularile nu au alt rol decat acela de a crea o si mai mare confuzie ;terminata recapitularea simti ca nu mai stii nimic. Asa ca nici eu nu am sa va repet ceea ce stiti deja . In schimb am sa va povestesc despre ceea ce stiti deja dar eu inca nu v-am povestit.
Este vorba despre repetitie .
Trecand eu din adolescenta incoace de la o relatie la alta , cu o frecventa de circa una la 5 ani , mi-am dat seama ca sunt repetitiva , ma comport in maniera repetitiva , iubesc in maniera repetitiva si mai ales , vorbesc in maniera repetitiva. Incheiata ,cu mare jale si durere in sufletele noastre tinere si virgine inca la suferintele amorului , prima iubire , ne promitem solemn “ sa nu mai (…) niciodata. Dar nici-o-da-ta in viata mea !!” Acum , in locul punctelor de suspensie , fiecare puneti ce doriti sau stiti ca la randul vostru ati promis voua insiva. Eu una , nu-mi amintesc exact dar sunt aproape sigura ca mi-am promis sa nu mai iubesc niciodata , sa nu mai dau niciodata ocazia cuiva sa se apropie indeajuns de aproape de mine cat sa-mi poata face rau in mod semnificativ , sa devin foarte “a dracului” dar mai ales al dracului de misterioasa (si sexy pana la imposibil, asta e clar ) si sa ma concentrez exclusiv asupra viitoarei mele cariere indiferent care ar fi aceasta.

Buun. Nimeni , la vremea aceea nu mi-a sugerat din prietenie sau marinimie sa insemnez pe undeva toate cele mai sus enumerate. Pentru propriul meu bine si propriul meu amor propriu. Ca sa nu cad in ridicol tocmai in fata persoanei dupa a carui stima tanjesc cu mare alean : eu insemi. Acum , e clar ca in perioada dintre prima si cea de-a doua iubire , te simti un personaj de finctiune. Stiinta-finctiune. Ai chiar ceva superputeri. Mai ales aceea de a te crede atotstiutor in urma cruntei suferinte si deziluziei traite. Fiind atat de des in contact cu divinitatea ( intruchipata de nimeni altcineva decat de tine insati daca stai bine si analizezi) traiesti o perioada extatica in care nu exista oprelisti care sa te opreasca , nici forte potrivnice care sa ti se impotriveasca. Te simti Sfanta Treime. Chiar mai mult : Sfanta Patrime , na ! Fix in aceasta perioada este stiintific demonstrat ca vei intalni ceea ce in continuare vom numi in mod sintetic “ cea- de-a -doua -iubire -a –vietii- mele .”
De aici incolo , totul este o repetitie. Dar inca nu stii asta. Cine sa-ti aminteasca toate cele spuse si simtite in relatia anterioara cand chiar tu ai transformat totul intr-o drama romantica al carei personaj principal esti si vei ramane in etern - dar numai in mintea ta- nimeni altcineva decat...tu . Habar nu ai ca rolul iti este cunoscut deja iar replicile, tot la fel. Te bucuri de extazul reintoarcerii pe scena amorului prea mult ca sa vezi adevarul la fel de gol-golut precum imparatul din poveste imbracat in vesmintele sale noi . Si o iei de la capat cu : “tin la tine”. Fraier ai fi sa mai cedezi dulcilor slabiciuni la fel de usor ca prima data !ha! Insa te zgarie “te iubescul” pe gatlej ca tusea magareasca. Mai astepti un pic. Dar nu ca sa iti asiguri intreaga atentie a partenerului si nici ca sa-l faci sa jinduiasca dupa magicele cuvinte ci doar ca sa iti salvezi putina demnitatea ramasa fata de tine insuti. O faci pentru tine , ca sa iti demonstrezi ca esti “ tare ca piatra” cand , de fapt, esti terci. Praf.Si pulbere. Dar mai ales , terci. Din punct de vedere onomatopeic acest substantiv are o imensa capacitate expresiva si explicativa : terci. Il pronunti odata si ai inteles ce se intampla cu tine cand te lasi iar prada iluziei marilor iubiri. Dupa al doilea “te iubesc” din viata ta , ajungi sa intelegi cumva ( numai tu stii cum) ca de fapt si de drept, “asta” e prima data cand iubesti “cu adevarat”; prima era o joaca, “eram niste copii , cat de cunoscatori intr-ale amorului puteam fi ?”... dar acum, oh, acum este “cu totul si cu totul altceva”. “ Pentru ca eu m-am schimbat , nu mai sunt aceeasi persoana , m-am maturizat”. Ah, ce ti-e cu maturizarea asta. Haladuieste in gura tuturor mai rau decat cariile. Desigur” nimeni nu poate uita prima iubire” dar este mai mult decat evident ca abia acum “stii ce inseamna sa iubesti”. Etc , etc , etc .
De-a lungul unei vieti medii omenesti , acesta este un eveniment repetitiv cu numar variabil de la caz la caz.

Daca am uitat ceva , sunteti rugati sa lasati bilet la comentarii.

Cu drag ,

Mia

cum se planteaza ananasul

2009-11-26T19:02:00.005+02:00

Am descoperit de curand o smecherie : mai intai de toate , ca ananasul nu creste in pom ! ;) ... apoi , ca este foarte simplu de plantat. Nu trebuie decat sa taiati smocul de frunze la cativa centimetri distanta de "radacina" si apoi sa il plantati. "palantati" cum zice Dambelè , gradinarul nostru. rezultatul ? iata-l :

apus de soare ca o aurora boreala

2009-11-25T15:54:00.007+02:00

se intampla in gabon

2009-11-25T15:31:00.004+02:00

Din nou in Gabon. E sezonul ploilor. Cum adica ? pai simplu. Acum e soare si foarte cald. Peste cateva ore cu siguranta va turna cu galeata ( in adevaratul sens al cuvantului ). Mi-i si imaginez pe responsabilii cu ploaia de acolo, sus , strigand si dand ordine in stanga si in dreapta trupei de "galetari"... Asemeni celor ce dadeau la vasle in burta navelor antice: in sincron si sincopat. Ieri am incercat (fara succes) sa pozez ploaia. Mi s-a blocat aparatul... dar am sa insist. Ocaziile sigur nu imi vor lipsi in urmatoarele saptamani. Am mai aflat ca sezonul ploilor concide cu sezonul maturitatii fructelor de mango. Care sezon coincide cu cel al gripei. Asa a zis menajera :" Madam, c'est le mangò; tout le monde est malade..." Moah. Daca zice ea, asa o fi. Griji nu imi fac. Asta ca sa intelegeti ca tot ce avem in europa, exista si aici, evident in varianta africana : noi avem suina , ei au mango-ina.

cat despre restul Africii mele , am sa v-o explic pe indelete , putin cate putin , prin imagini si vorbe.

lolcat

2009-06-19T13:41:00.002+03:00

best lolcat din ultima vreme!!!

Sevilla, mon amour

2009-05-08T11:35:00.014+03:00

In sfirsit a iesit un pic de soare, cu dinti, dar e proiectorul cu care reusesc sa-mi depan amintirile.
Zborul era la sase dimineata, asa ca am petrecut noaptea in aeroport. Ajungind acasa, nu voiam decit sa fac un dus si sa dorm crestineste intr-un pat. Am luat prima confectie pe care am vazut scris "gel de baie" si m-am sapunit bine, bucurindu-ma de fiecare picatura de apa calda. Mirosea placut a pin, dar nu prea facea spuma. Cu ultimele puteri m-am indreptat spre pat si am dormit pina dupa-amiaza. Misterul spumei aveam sa-l descopar la urmatorul dus, cind eram deja destul de treaza sa pot citi toata eticheta: "Gel de baie. Lucideaza faianta, curata petele de rugina si incrustatiile de calcar. Parfum proapat de brad"
Buun, acuma sint dezincrostata, dezruginita si stralucitoare! Si eu, si cada!
Evident, prima plimbare in centru, pe stradutele caruia imi place sa ma ratacesc. Linga Catedrala, aceleasi tiganci de data trecuta care ma asalteaza cu buruieni purtatoare de noroc. Refuzam si ne continuam plimbarea.

Pe strada principala sint panouri cu titlurile cele mai importante din "El Correo de Andalucia", care anul asta implineste 110 ani de la infiintare. Cind am fost in decembrie, pe panouri erau fotografii care aratau cum a evoluat Sevilla in timp. Imi place gaselnita asta.

De data asta nu l-am mai gasit pe barbosul care statea cuminte intr-un colt si facea flori din cutii de aluminiu, de la coca-cola sau bere. Nu cersea, facea floricelele lui acolo, cumparam de la el citeva si multumea cu un suris atit de sincer, ca ma fisticeam.
Aproape de fiecare data cind merg la Sevilla, ma opresc la Alcazar, printre salile unde istoria a insotit emirii musulmani si regii catolici , in gradinile care te indeamna la odihna, cu palmierii si fintinile arteziene care te apara de soarele prea puternic.

il cortile delle fanciulle

sala ambasadorilor

cu tavanul ca o portocala

sala papusilor se cheama asa pentru ca la baza unor coloane sint desenate capsoare. Toti cei care merg acolo incep sa caute papusile, insa arabescurile sint atit de multe, ca pina acum nu le descoperisem. De data asta am luat-o metodic, si cind am strigat entuziasmata "capsoare de papusi, le-am gasit", toti vizitatorii dimprejur au inceput sa rida si sa le fotografieze!

Apoi partea in stil gotic

Sala unde s-au casatorit regele Ferdinando cu Isabella de Castiglia, sala unde s-a nascut printul Juan, mort din dragoste, "Sala delle contrattazioni" unde Cristofor Columb a adus primele bogatii din America.. Si acum, cind vin in Sevilla, regele si regina au apartamentele la Alcazar, le-am vizitat (inafara de camerele de uz personal, dormitoarele si baile), evident, fara a putea fotografia nimic si insotiti de garzi, descuiau fiecare usa la intrare si o incuiau cind ieseam.
Iar gradinile...Sint mai multe, fiecare cu stilul ei: de la cea englezeasca la cea in labirint, cea romantica,cu trandafiri si bazine de apa sau cea cu palmieri .. In origine era pe doua etaje, unul la nivelul solului si altul pe sub coroanele palmierilor, dar un cutremur a distrus pasarela de plimbare.

Am torturat si un paun, fugarindu-l cu aparatul foto in mina.

Am mincat la mini-barul dintr-o aripa, pe terasa, intre coloane, cu vedere spre gradini, ma simteam ca intr-un vechi conac boieresc. Pina au venit niste rate insistente la cersit, isi revendicau partea tragindu-ma de pantaloni!

Un amanunt: persoanele cu buletin de Sevilla sau nascuti in provincie nu platesc biletele la muzee, doar cei care vin dinafara. Un mod genial de a indemna locuitorii unui oras sa viziteze punctele de interes cultural.

Portocalii sint peste tot, in perioada asta in floare, mi se pare asa de ciudat sa vad fructe si flori in acelasi timp intr-un copac! Iar parfumul lor , seara, te imbata...

Prima data cind ii vazusem intrebasem cum de stau in copaci, fara sa le culeaga nimeni. Mi-au spus ca cele de pe strada si din parcuri sint salbatice, amare (confirm!) dar ca din portocalele din curtea catedralei (el patio de los naranjos) se face un gem foarte apreciat, legenda urbana zice ca e trimis reginei Angliei.
Se poate face orice : se poate juca fotbal

sau se pot arunca la tinta

Oricum, nu au timp sa se adune si sa putrezeasca pe jos, echipele de la salubritate au grija de asta

Evident ca am dedicat un pic de timp numai pentru shopping, umblind prin centrele comerciale si magazinutele din centru, gasindu-le aproape intotdeauna pline. O fi ca erau reduceri, o fi ca se pregateau de saptamina sfinta si paste, navaleau in magazine ca lacustele, in grupuri de cel putin trei-cinci, citeodata cu cite un baiat lasat sa astepte in colt, ca un catel plouat si ratacit printr-o mare de picioare frenetice. Cozi la cabinele de probat, parfumuri si sunete melodioase, vinzatoare foarte amabile, totul te indeamna sa lasi sfiala deoparte. Ce am observat e ca spaniolele nu pun mare accent pe hainele de firma, preferind hainele dragute fara logo-uri. Zara, Pull and Bear, Stradivarius, Mango, Bershka, H&M, Celop, Springfield sint numele pe care le gasesti cam peste tot. Un stil lejer si feminin, voit nepasator .Evident ca au si ei pitipoancele lor. In general preturile sint accesibile, multe mai mici ca in Italia. Eu de fiecare data imi cumpar papuci. N-am fost niciodata fixata cu incaltamintea, dar din Sevilla ma intorc cu cel putin o pereche, pentru ca am descoperit un magazin cu papuci frumosi si ieftini, de sezon. Asa ca imi fac nebunia de a-mi cumpara balerine rosii, espadrile roz, tenisi rosii, pantofi de catifea maro, fara mustrari de constiinta.
Umorul nebunatic al sevilianilor il gasesti peste tot: intr-un magazin, doi baieti (probabil angajati) se imbracasera in haine feminine, se machiasera strident si umblau printre rafturi, gesticulind, exagerind, dind sfaturi si comentind produsele cu clientele, in pur stil Almodovar! M-au agatat si pe mine, dar ma pufnise risul si nu aveam aparatul foto...
La capitolul mincare am numai laude (era sa scriu apa-n gura). Se maninca fantastic de bine! Bucataria seamana cu a noastra mai mult decit cu cea italiana (si spun asta ca una care a mincat acasa la prinz si afara la cina), imbogatita de diversitatea combinatiilor si a sosurilor si de peste. Sint o nebunie pestele prajit, gamberii cu sare, salatele de peste afumat... Iar ca sa maninci in oras, sint locuri pentru toate buzunarele . Cea mai proasta cina pe care am facut-o a fost cind am ales pizza (desi era "cinque formaggi" --da, nu patru, eh, sevillanii astia grandomani). Berea are un loc special in inimile spaniolilor, se numeste "cervezza" dar toti, de la clienti pina la ospatari, o "alinta" cervecita (o berica).
De fapt, berea locala se cheama Cruzcampo pentru ca fabrica de bere se afla pe locul unde odata era un cimp, in mijlocul caruia trona o cruce de piatra.

Turnul de aur, vechiul punct de vama al navelor care veneau pe Guadalquivir. E numit asa nu numai din cauza bogatiilor care au trecut pe-acolo, ci si pentru ca odata era acoperit de ceramica galbena, care stralucea reflectind razele soarelui.

Giralda, simbolul Sevillei, se afla pe un turn apartinind vechii moschei. Initial erau trei globuri de metal, care au cazut la un cutremur. Cind regii catolici au scos Sevilla de sub dominatia musulmana, au vrut sa construiasca cea mai mare si mai inalta catedrala, dar turnul era atit de frumos, ca nu s-au indurat sa il darime, asa ca l-au lasat intr-o aripa a noii constructii.

O alta etapa obligatorie e Plaza de Espana (Piata Spania, n-am n cu virgulita deasupra), construita pentru Expozitia Ibero-Americana din 1929. Palatul e semicircular si a fost folosit pentru filmarile din ultima parte a Razboiului Stelelor, iar pe calculator l-au facut in cerc complet.

In piata si-au asezat comerciantii marfa (evantaie, saluri). In ziua aia vremea era schimbatoare. Si un vinzator striga de mama focului: "Un evantai 3 euro, doua la 5 euro!!" Deodata au inceput sa se adune norii, in nici 5 minute a inceput sa ploua. Omul nu s-a pierdut cu firea, a inceput sa strige si mai abitir "O umbrela la 3 euro, doua la 5 euro!"

De fiecare data ca merg la Sevilla, imi gasesc cite o tema de fotografiat: o data cladirile, alta data curtile cu flori, patio tipic andaluz, de data asta imaginile cu azulejos (faianta colorata) . M-am oprit sa pozez o imagine care mi-a placut si in urma mea niste turisti s-au oprit si ei sa admire, intrebindu-se ce monument o fi fost!
V-am spus ca in fiecare aprilie ma reindragostesc?

dedicat celor convinsi ca pitzipoanca este o inventie moderna

2009-04-15T23:49:00.004+03:00

aduna-ma pe un faras de vorbe
iubita mea fardata de cu zori
ramai o clipa goala in lumina
sa te admir in multele-ti culori

ai fi regina spectrului solar
de ti-ai mai da rimel la-ncheietura
rogvaivul meu ce-mi lasi culori in dar
cand ma saruti pe fata si pe gura

spoita astfel , palida minune
tremur ca varga parasind odaia
sa nu se-ntample sa te pierd prin lume
cand din senin o sa porneasca ploaia

si levigata de cel dus ceresc
sub chipul nou sa nu te mai gasesc.

(consideratii despre fard /lucian avramescu/ vol "nu cer iertare II "

din nou acasa

2009-04-15T15:55:00.006+03:00

Uneori lucrurile capata un sens abia cand te decizi sa le faci.Asa s-a intamplat si cu intoarcerea mea pe plaiurile mioritice. Italia am parasit-o din sfarseala.Cand cunosti lumea , lumile, iti dai seama ca e cam aceeasi Marie cu alta palarie.Adica la solita solfa , cum zic italienii. Daca plecarea "definitiva" din Romania a fost traumatica , despartirea de a doua mea patrie , Italia , s-a demostrat o usurare. Multi prieteni de condei romani emigrati m-au avertizat ca am sa regret. Ca ma voi intoarce . Ca voi da inapoi. Ca dupa euforia sarmalelor vine tristetea si dezgustul.
Fals.In afara faptului ca farmecul Ploiestilor ramane nealterat in timp , daca stii sa cunosti si sa iubesti acest oras , chiar nu mi-as putea imagina cum sa fie sa iti pare rau ca te-ai intors la Ploiesti.Ploiestiul e viclean , e tiganesc , mutabil , tipic , e sange in vene , miros de gaze si poluare . Ploiestiul e boem si e taran necioplit. E mizerie si inspiratie. Ploiestiul postrevolutionar este traibil si da semne de invigorare. S-a mai curatit si dichisit pe ici , pe colo , ca o muiere in varsta ce incepe sa frecventeze centrele de infrumusetare. A dat cu pudra peste riduri , cu rosu la buze si rimel la privirea oachesa. Centrul cocheteaza cu ideea de europenizare , periferia sta agatata de trecut in tencuieli scorojite si tramvaie tremurande. Noul straluceste fals in termopane si gresie italieneasca. Dar aerul de schimbare se simte.
Imi imaginasem ca ma voi alege cu mandria gazareasca zgariata de pitzipoance fara minte si cocalari ingreunanti de ghiuluri si haine de adevarata marca falsa cumparata la Balif. Adevarul insa, ca intotdeauna , este numai pentru cine are ochi sa-l caute si sa-l guste.
Ploiestii mei iubiti inca supravietuiesc. In cate o domana cocheta cu palarie si cizma de piele pe fuoirul gleznei imbatranite. In cate o adolescenta colorata in rebeliunea tenesilor scorojiti si a pletelor pe chip , in dichisul unui domn imbracat in reiati si pulover cu petece de piele pe coate. In proaspata varuiala a muzeului de arta , in misterul demistificat al asa zisei casa " a lui Nichita" ce s-a demonstrat a fi de fapt casa unui negutator aroman cu gusturi arabesti si dichiseli de la Florenta.
Bulevardul castanilor imprimavarati in frunze verde delicat s-a dischisit in pardoseala noua si pista ciclabila. Vechile case boieresti se trezesc la viata noua precum gloaba din poveste dupa o tava de jaratic , centrele comerciale stralucesc ametitor de imbietoare si sangeros de scumpe la buzunar , taxiurile se lupta in claxoane in traficul oarsenesc , autobuzele convietuiesc rasa noua cu cea din preafericita epoca de aur , Daciile 1310 sunt privite de acum cu nostalgie afectuoasa cand trec strazile scartaind in amortizoare distruse pe drumurile ramase linistitor , neschimbat de execrabile.
Nu am intalnit nimic care sa ma dezguste pana acum. Halele sunt noi pe dinafara dar aceeasi lume zgomotoasa , murdara si plina de mirosuri soioase , tiganii la fel de colorati si insistenti, pensionarii la fel de concentrati in eterne partide de table sau rummy in parcul din centru , vegheati de statuia lui Nichita ... Evident bijnitarii din fata vechilor case de schimburi continua replicile acelorasi injuraturi probate de-a lungul anilor , tiganii privesc cu jind catre gentile femeilor cinstite prinse in ale cumparaturilor. Si oamenii se inghesuiesc cu aceeasi verva la urcarea in autobuze.Dar este nimic in comparatie cu senzatia de regasire de sine ce se simte cand te intorci acasa.
Azi am trecut prin oras cu treburi si m-am lasat coplesita de bucuria caldurii aceste indecise primaveri , de graba cumetrelor prinse cu treaba cumparaturilor de pasti cu frunzele de praz itindu-se cu sfida din sacosele reciclate si mototolite, de ochii mariti din cauza dezorientarii a batranilor ce se simt rataciti in aceasta realitate noua si traficata , nebuna si atat de departe de ce cunoasteau mergand cu pasi nesiguri in pantofii scororjiti si prafuiti . In autobuz doua tiganci vorbeau pe limba lor necunoscuta stralucind in treninguri roz si giuvaieruri zdranganitoare in vreme ce pe strada dintr-o masina lucind a noutate a coborat un nene cu sapca de proletar si nelipsita sacosa. Hahahahaha ! Cred ca romanul nu se va vindeca vreodata de boala sacosii ! M-am amuzat teribil.
Azi toate ferestrele erau deschise pe unde treceam , covoarele scoase la aer gradinile colorate in infloriri de corcodusi si narcise ... Parcurile ploiestene sunt luate la bani marunti de sapaligile gradinarilor , panselute colorate continua sa apara in fiecare zi prin brazde orasenesti iar oamenii cauta din ce in ce mai des ragaz pe bancute. Suntem in Saptamana Mare. Gandul zboara la oua rosii si drob de miel. E zarva mare in jur.
N-are cum sa nu fie bine acasa... Bun regasit ! ;)

gabon si culorile africii 2

2009-04-08T16:19:00.010+03:00

Nu am intentie sa scriu prea mult despre ce am trait si vazut in Gabon; prefer sa las imaginile sa vorbeasca in locul meu. Ce va pot spune este ca taramul gabonez este stralucitor , splendid , verde si umed , nu foarte primitor cu strainul care este vazut ca animal predator. gabonezii au pasul lent si lenes al africanilor , privire neincrezatoare , nu se prea lasa fotografiati decat daca platiti adecvat si sunt cu siguranta cei mai putin saraci intre vecinii lor de continent. mi s-a intamplat sa intalnesc copilasi speriati de culoarea alba a pielii mele . hotelurile sunt intr-un stat penibil. soselele ,unde sunt, sunt noi si fine ca-n palma.preturile sunt extrem de mari. evident salariile extrem de mici. dar mai mari decat in alte tari africane. clasicele souveniruri africane , obiecte de artizanat , nu greu de gasit. le intalnesti numai la targul artizanatului din capitala. nu am gasit branza de cumparat. iar fructele si legumele costa precum aurul. ploaia este ca o perdea grea , cand vine estompeaza orice zgomot , acopera orice miros si te lasa pe intuneric deoarece reteaua electrica nu rezista intemperiilor . evident celularul este obiect pretuit si prezent in buzunarul oricui. multi n-au buzunare dar au celulare. sic !

plimbare in urma valurilor

fata privind oceanul

tentatie

plaja , vant si lumina crepusculara

hotel tropicana. frumos afara. la fel de traumatic de dormit intransul

libreville. oceanul l-a apus.

mamica si copiii sai

satul , boa si intrebarea : cine va fi cina cui ?

uliu zburlit

urias si bine construit , musuroiul asta !

musuroi de termite

umbra norilor pe platoul bateke'

omul si masina pe buza craterului

detaliu din crater

"le canyon"

crater natural numit de localnici " le canyon"

imagine pe plataoul bateke'

mijind ochii spre rau

la rau pe vremea apusului

cabrille ( smechere caprite pitice)

indemn , incurajare sau amenintare ?

imagini din satul bakoumba

pod peste taramul maimutelor

bou. no offence .

unde maimutele nu se vad dar se aud ( trebuie sa ma credeti pe cuvant)

cel mai frumos arbore muribund

copac , nori si zbor in departare

imagini din satul bakoumba

imagini din satul bakoumba

exemplu (oribil) de posibilitate de cazare. experienta traumatizanta.

murales reprezentand rezervatiile naturale ale gabonului

Atlas de mitocanie

2009-03-26T22:33:00.001+02:00

provenienta: murinutza.

gabon si culorile africii

2009-03-09T19:35:00.021+02:00

raul Douanga

ghizi ( teddy si fratele sau mai mare)

cascada poubara

vapori

carare

femeie intorcandu-se in sat

pe podul de liane fara frica !

pod de liane

so "africa"!...

palnie

soselele, daca sunt , sunt mai bune ca la noi...

rufe la uscat

culori

culori

culori

ma vezi ce mimetizata sunt ?...

la ce te holbezi ?!

cantare

getsemani

luna rasarinda

apus de soare

franceville "downtown"

fata saraca a orasului franceville

les madames

gradinita ca la ecuator

grup de femei

benin 2007

2009-03-09T16:21:00.025+02:00

Despre Africa s-au povestit deja multe si marunte. Africa este lumina alba intensa , mizerie si saracie coplesitoare , o uratenie atat deprofunda incat devine frumusete fara pret. Africa este lectie de viata si nod in gat. Africa vrajeste si iti lasa in suflet in etern dorul de ea.judecati voi...

salon vip ;)

souvenir pentru turistul alb si banos

mica paranteza in Mali

vedere din camera de hotel

furtuna

furtuna

senin

african singer

joaca

culesul de cocos pentru ochiul turistului platitor

vant

cotonou , plaja

le pont neuf

trafic in Cotonou

drumul catre Ouidah

singuratate

pamant rosu

paillotes pescaresti

black africa for white people

pace

blak and blue

laguna

LOLCATS - made in russia

2009-02-11T10:27:00.003+02:00

chiar dacă, zilele ăstea, nimănui nu-i mai arde de râs - eo m-am râs:
http://rolcats.com/

au revoire , italie !

2008-11-19T02:38:00.005+02:00

Devo salutare. E quasi arrivato il momento. Mi pare ancora tutto irreale e cosi' continuera' ad esserlo a lungo. Che sia vero che lascio il Bel Paese ? Che ne abbia abbastanza ? Che sia vero che altrove sara' meglio ? Che l'Italia mi abbia gia' dato tutto il meglio di se ?...
Onestamente non lo so. Penso di si. E meno male che la vedo cosi' altrimenti perche' mai dovrei salutare questo magnifico ,azzuro lago al quale parlo , cui mi rivolgo come ad un familiare da anni ed anni. Non mi ricordo se non vagamente com'era prima del suo azzuro intenso a fine agosto; negli ultimi giorni mi continuo a domandare come potrebbe cominciare una giornata senza affacciarsi alla finestra e buttare li' un'occhiata chiedendomi e chiedendoli : allora , oggi come stiamo ? "Così , come pensi che si possa stare ? Oggi il sole mi rende azzuro , domani mi faccio avvolgere dalla nebbia. Non vedi , gli alberi si desnudano , la montagna mi fa sempre ombra , il vento mi gonfia le onde e i pesci danzano nella mia pancia..."
Che strano pensare all'arrivo del caldo senza cominciare a pianificare le giornate in spiaggia al Riverbeach ( un nome, un enigma dato che siamo sul lago) , uno scorcio di ghiaietta a Bellaggio dove la vista sul Monte Rosa toglie il fiatto , una fetta di terra lambita dalle onde ancora fredde a inizi di maggio dove piazzarsi allegri sulle stuoie con gli amici tirando fuori termos con caffè caldo e biscottini , cominciando a spalmarsi protezioni contro le prime scottature... parlare di quanto cazzo ci siamo rotti l'anima di lavorare sempre e di come passeremo parte dell'estate proprio li' , ai nostri soliti posti , presi di prima mattina prima che comincino ad arrivare famigliole con prole rumorosa.
Come sara' strano prendere autobus che non portano il numero C40 , C 43 . Che strano non passare piu' al tabaccaio di Tavernerio , non aspettare piu' il giovedi' per andare a casa di Fulvia a farmi raccontare i suoi disperati tentativi d'essere felice con questo o quel'altro uomo.
Come sarà strano fare un tratto di strada non vedendo piu' dalle finestre sporche del bus il lago di Pusiano , le Corna di Canzo oppure il Resegone ed il fiume Adda che scorre sotto i tre ponti di Lecco.
Come sarà non vedere piu' Barbara e Andrea... non parlare piu' con lei e le altre amiche delle borsette , dei trucchi , del costo delle lampade e di quel ultimo paio di jeans appena comprato !...
Come sarà il Natale senza i Presepi? Senza i miei piu' cari e tanto amati amici ?... Senza le stranezze di Ivano che fotografa i bichieri sul tavolo mentre noi altri chiacchieriamo. Senza Il Canta che spara cazzate a non finire volgarmente spiritoso senza mai essere offensivo o sopra le righe. Come potrebbe essere un Natale senza cercare regali per loro tutti , senza scambiarseli in anticipo con la promessa (quasi mai mantenuta) di aprirli solo la notte del 25 ?
Come saranno i miei giovedi liberi senza le telefonate in triplice copia per mettersi d'accordo su come e quando vedersi ? Senza la mangiate esageratissime , le nostre bevute di prosecco di Valdobiadene , lo smanettare nella cucina dell'uno o dell'altra come fossi a casa tua perche' sai dove sta il mestolo oppure il poggiacucchiaio o la padella del sugo ?

Mi rendo conto che l'Italia per me questo rappresenta : il lago , i miei amici : Barbara , Fulvia, Andrea , Lucchino , Ivano , Il Canta , Cinzia che quando mi sente parlare al telefono con Tarek in francese fa la cretina e usa doppiarmi per poi urlare vicino alla cornetta : " Je suis Catrin Deneuv !" e "Vulè vù cushè avec moi sesoar !" che sono le uniche frasi che conosce...
Quanto profondamente e sinceramenre li amo ! Loro sono stati la mia famiglia , il mio appoggio e la mia gioia , loro sono stati la mia Italia.

Le nostre vite sono cambiate assieme. Ho conosciuto Barbara e Cinzia davanti a due birre medie (le loro , servite dalla sottoscritta) al bar di Camnago dove ai tempi lavoravo , che si chiamava Yotanka ma loro hanno sempre chiamato "il Fotanka" chissà per quale sconosciuta ragione ! Io ho sputato una caramella offertami insistentemente da un cliente , loro mi hanno vista ed hanno riso. Così , da quela risata in poi , non ci siamo piu' lasciate.
E Fulvia , la bella morettona scatenata conosciuta in ufficio quando lavoravo per l'architetto. appena emigrata anche lei dal sud con una grande fame d'amicizia negli occhioni neri da spiritata . Lo invitata a festeggiare l'8 marzo assieme alle altre ed ha accettato al volo ed anche lei ,da allora , non mi ha piu' lasciata. In pausa pranzo , nel ufficio , prendevamo in giro Matteo ,il geometra , detto anche Il Punto Nero ( ne era pieno sul viso !) oppure si ravanava l'archivio alla ricerca delle porcate del capo che usava scaricare roba porno dal net per il nostro massimo gaudio . si passavano le ore a leggere racconti erotici che parlavano di peni e vagine... Dio , quante risate !

E poi i vari scambi di posto di lavoro , i traslocchi , dipingere le pareti e stuccare sparando cazzate ed imitando i comici di Colorado ( " e poi muori " oppure "momento serietà-momento serietà " ) o Cinzia che ci faceva "i bulgari " imitando alla perfezione Aldo, Giovanni e Giacomo ! E gli amori , i disamori , le sofferenze e le delusioni... Barbara che vedeva Andrea tutte le sere al bar a prendere il caffè e poi veniva a raccontarmi quanto le piaceva davanti alla solita media chiara!... Si sono sposati il mese scorso dopo 8 anni da quele serate li'... E Fulvia che prende e lascia il Dani , che si strugge , che vorrebbe di piu' da questa "vita di merda" ma non ha il coraggio di prenderselo, che faceva prima l'apprendistato in ufficio dove lavoravo anche io per poi andare a lavorare come macellaia alla Standa , per poi passare al box informazioni dopo essersi operata d'ernia e come una scrieteriata usare il microfono del supermarket per dire " La signorina Maria D. (io) e desiderata al box informazioni" invece di venirmi a cercare fra gli scafali...

I luti , i dolori , amici perduti , copie che si sono fatte e sfatte , progetti andati a male oppure a buon fine . Amiche che sono diventate mame e amiche non sono piu' amiche.
E poi sempre il lago , la nostra spiaggietta , i piedi ghiacciati sulla riva quando fa ancora troppo freddo per farsi il bagno ma la voglia e troppa , la pelle scottata , le domeniche passate lì a smaltire le sbornie del sabato sera leccando disperatamente il Calippo al lime (meraviglia delle meraviglie!) con la testa che scoppia dal male. I piani per le vacanze , i giocchi di carte ma sopratutto i cruciverba risolti sempre solo insieme a voce alta, giocare a giocchi stupidi appena inventati , maledire il ladrone che tiene i prezzi troppo alti al bar e ci fa pagare 2 euro un caffè come se fossimo al lido , ridere dei ricconi che attracavano al quel picolo molo con le sue sbandiere scolorite e ridotte a stracci... e poi i silenzi , guardare il lago , tenere gli occhi fissi davanti sulle montagne e pensare a che ne sarà di noi l'estate che verrà... tuffarsi e fare dei gran bagni per poi farsi male sui sassi quando si esce dall'acqua , parlare di estetiste e farsi la freanch ai piedi l'un l'altra mentre i ragazzi sdraiati accanto leggono i loro libri fanatasy.

E l'inverno sempre in giro per negozi a cercare quella cosa che apparentemente manca:il capottino nuovo , lo stivale a punta o tondo , la sciarpa nuova , la borsa da abbinare , e quel nuovo profumo e mangiare schifezze al Mc senza sentirsi minimamente in colpa , andare poi a casa e vedersi "Lo Svarione degli Anelli " oppure l'ultimo Xman... prendersi le tisane , accendere le candele profumate e chiacchierare.

Mi mancherano molto. Ma tanto ormai ci sono le low cost. Romania e Italia non sono piu' così distanti.

Ciao , Italia ! E' stato bello !

sindromul caietului nou

2008-11-10T01:49:00.006+02:00

va amintiti?

placerea de a scrie pe prima pagina "Caiet de gramatica" . si grija cu care se scrie cat mai frumos pe cea de a doua. liniatul caietului cu pix rosu. creioanele noi perfect ascutite. guma de sters neatinsa.

nou.noutate. inceput. a o lua de la capat.

sindromul caietului nou este extrem de actual si mai ales raspandit in varie forme. este dorinta de noutate , excitatia pregatirilor pentru ceva diferit de rutina. mica neliniste a nesigurantei simtite cand nu stii ce te asteapta. preconizezi dar stii ca exista o limita de eroare. stii ce vrei dar nu stii daca il vei obtine.speri. incercarea nascuta un pic din incostienta , un pic di plictis. ori din amandoua.

sindromului caietului nou in literatura si mai ales in cinematografie este descris in general ca un act de mare curaj si eroism ,purtatorul de schimbare este el insusi eorul epic. este mai curajos , mai intelept. mai.

realitatea insa este altfel. iar in aceasta realitate , sindromul caietului nou este un blestem. ca un videojoc in care in loc sa treci din nivel in nivel , o iei mereu de la capat.

eu sunt maestra castigatorilor la primul nivel. l-am repetat de atat de multe ori ca nimeni nu ma poate batea. de cateva ori am si castigat un bonus. dar acum am decis ca ma leapad de naravul caietului nou si vreau sa ajung sa scriu ultima pagina. sa termin. sfarsit.

cum se manifesta sindromul asta? in mod normal in ideea ca schimband ceva , altceva se va imbunatatii. cand nu e grav , sindromul te impinge sa schimbi dispozitia mobilei in casa.sau culoarea parului. sau sa achizitionezi un celular nou (desi cel vechi era perfect functionant).
la femei , simptomele sunt un picut mai grave si permanente : vrei un pantof nou pentru ca , vezi Doamne , iti trebuie. in realitate , avand noi numai doua picioare , putem incalta decat cate o pereche pe pantofi pe rand. 100 de perechi de pantofi au nevoie de 100 de picioare care sa le poarte. dar tu ai numai doua. prin urmare fie care pereche depantofi este purtata efectiv circa 5 minute. si totusi inlauntrul tau se naste senzatia neta ,clara , distinsa , ca vrei , ai neaparat nevoie , de o pereche noua.de inca o pereche.si de o fusta asortata. si evident o bluza. si pana la urma vei avea nevoie de un nou sifonier. cand noul sifnonier va deveni prea mic iti va mai trebui un altul. pentru care din pacate nu ai loc. deci ajungi la concluzia ca iti trebuie o casa noua. mai mare. o casa noua si mai mare inseamna bani multi.mai ales la oras. asa ca decizi sa te muti la tara sau in hinterland. ceea ce inseamna ca vei avea nevoie de un automobil. pentru a te putea usor deplasa. in casa cea noua si mare necesita o multime de chestii "noi" : mobila ,centrala, termopane , plasma , parchet...
evident ca pentru a realiza toate acestea sunt necesari foarte multi bani. pe care nu-i ai pentru ca ai numai doua maini si ziua are numai 24 de ore din care poti lucra sa spunem , 14 , circa. serviciul nu iti place dar iti permite sa castigi banii pentru noua casa , adica noul sifonier , adica pentru noua pereche de pantofi de care aveai neaparat nevoie. sefii te exploateaza si colegii sunt invidiosi. sotul nu te intelege. pentru el e totul simplu : servici , masa , meci , sex , dormit si apoi iar servici. in ordine aproximativ exacta si cronologica. o data pe an , concediu. asa e el: un barbat , animal simplu si liniar. el nu te poate intelege dar tu nu stii. vorbesti ,vorbesti,vorbesti... explici. nimic. esti nefericita. ti se face pofta de o noua pereche de pantofi dar nu mai ai de unde. atunci apare un altul. el , da, te intelege ! stie exact ce simti. e romantic... pasional. observa ca te-ai tuns. nu e ca cel de acasa , nu este ca barbatul tau domestic. e alt fel de animal. parctic un maidanez . pentru ca e liber. si te vrea pe tine. iar tu vrei o noua pereche de pantofi.pentru el. pentru ca sigur i-ar observa si tu ai simti ca nu ai cheltuit banii degeaba. deci ii cumperi. si faci amor cu maidanezul. casa mare si noua , hinterlandul si animalul domestic nu mai fac de tine. vrei o garsoniera si cineva care sa te inteleaga si care sa te iubeasca.casuta noastra , cuibusor de nebunii...

si asa o iei de la capat. initial ai impresia ca nu vei mai voi in viata ta sa cumperi alti pantofi. ceea ce nu stii ( sau tefaci ca nu stii)este ca orice maidanez se poate domestici. si al tau la fel. cu vremea.
asa ca ce iti ramane ?
o tura prin magazine .
un sifonier nou.
o casa mai mare.
un pui de maidanez...

daca stai bine si reflectezi asupra trecutului , iti dai seama ca ar fi fost necesar sa nu fi dorit prima data o noua pereche de pantofi si bluza asortata , zau asa !

te simti ca un caine care se invarte in jurul cozii. si toate astea , numai din cauza placerii de a scrie , la inceputul anului scolar , primele cuvinte , pe prima fila a caietului nou.

acum intelegi cat de daunator si putin poetic este acest sindrom ?!... ascultati la mine : tineti-va caietul vechi , ala cu 200 de file si umpleti-l rand cu rand. pana la sfarsit. un caiet plin trebuie sa fie o senzatie minunata !

Doua lumanari, un pahar de vin si o veioza rosie…

2008-10-05T03:08:00.001+03:00

Atat are noaptea asta de oferit. Uneori singuratatea e acra ,alteori e amaruie ca ciocolata fondenta , alteori e insipida egala cu linistea .Singuratatea nu e rea cand se lasa dorita dar otraveste cand nu o vrei. Azi ma intreb ce e cu misterul si cand , de ce se dizolva. Cand o femeie inceteaza sa fie o taina si devine foarte simplu fiinta care pregateste cina, cea care seara e obosita , prea obosita sa-si depileze cracii aia lungi intre care atat de mult ai dorit sa te simti. De ce necunoscuta impalpabila de ieri devine … o femeie ca toate celelalte ?
Ce ne facem sa incetam sa ne vedem partenerii de amor cu ochii cu care se priveste catre o entitate fara contur , infinita unde toate dorintele si visurile au loc ? De ce posederea devalorizeaza orice? Si daca e asa iar noi stim ca e asa ( pentru ca stim) dorim sa avem in loc sa dorim sa continuam sa dorim?
De ce afirmam ca celalalt s-a schimbat cand in realitate nu s-a schimbat nimic ci am ajuns sa stim ? Cunosc un barbat care a vazut in niste ochi negrii ceva cautat si rar intalnit. Pentru ca ochii aia negrii inca apartin misterului. Amorul nu e o taina ci taina este misterul amorului. Iubirea nu are secrete , zau asa. Iubirea aia e , cum o stiti toti : un freamat , o neliniste , asteptarea urmata de implinire. Amorul etern este un amor neimplinit , un mister ramas fidel insusi.
Atunci la fel si cu femeia ? trebuie sa ramana fidela siesi , fidela singuratatii ca sa poata fi iubita in etern? Imi imaginez ca da. Nu ca as dori sa afirm ca in cazul barbatilor functioneaza altfel. Trebuie spus ca totusi este vorba de doua dimensiuni coexistand in una , care poate fi definita o a treia ori … cine stie , asa e ea , facuta in doua dar una in acelasi timp.
Suntem destinati sa dorim sa cunoastem pentru ca apoi sa folosim rau tot ce am aflat si sa tindem cu visarea tot catre taina. Misterul este infinit si infinita este dorinta omeneasca.

Cred ca in misera asta existenta totul se rezuma la o simpla “unica folosinta”. Cand folosinta este considerata egala cu stiinta.
No mistery , no party.

emergenza sicurezza nelle citta'

2008-09-19T14:47:00.005+03:00

cam târziu da' vin şi eo c-o întrebare 'ntrebătoare:
ce s-ar fi intâmplat dacă la melano în locul africanului ar fi fost omorât in bătiaie un cetăţean italian?
ce s-ar fi intâmplat dacă ar fi fost omorât in bătaie un ceteaţean alb- italian DOC- iară ucigaşii/bătăuşii ar fi fost străini (extra sau neo-comunitari)?
câte săptâmâni ar fi vuit ziarele şi telejurnalele dexpre emergenza sicurezza nelle citta' ?

clamp your hands !

2008-09-06T09:13:00.005+03:00

e pur-şi-simplu adorabilă.

in curând, pe ercanele dvs., va apărea şi motanu' dănilă în ipostaze asemănătoare.

stay connected !!!

Dar avem cocalari şi aici... în Elveţia !

2008-09-05T11:53:00.006+03:00

deci are şi ei cocalarii lor!

aşa cum bănuiam, neamul cocălăresc şi al pitzipoancelor a cucerit tot mapamondu'.

Hot Chicks with Douchebags - enjoy!

si tu ?... si eu !... si mie...

2008-09-04T03:34:00.005+03:00

A devenit un soi de razboi rece. Linia frontului strict demarcata ,cu respectivii amici ( daca gay , mai bine , ca e la moda) pe post de sentinela. “Alo , m-a invitat in oras ? cum sa ma imbrac? Ce sa-i spun daca ma intreaba…? Cum sa fac sa…? “ etc… Un consiliu de razboi in buna regula cu general strateg , infanterie ,cavalerie si tot restul. Nimeni nu mai asculta propria inima. Se asculta amica , cea mai buna. Ea iti spune ce sa faci. Ea stie. Ea vede lucrurile “din exterior”. Ea nu te judeca.Si daca ai cedat si te-ai culcat cu el dupa prima intalnire , ea nu te va face sa te simti o usuratica… Dimpotriva. Iti va spune : “ bravo tie!... viata e una singura si trebuie traita ! important e sa nu te indragostesti.” Tu razi si te hlizesti dar stii ca e deja prea tarziu. Femeile nu sunt capabile de aventuri. Mai degraba se indragostesc si dezindragostesc de fiecare data. Asa ne este felul. Fiecare barbat e un potential El .

Pentru femei este o chestiune foarte complicata , totul trebuie masurat , calibrat si revazut. Dupa prima intalnire , aceea cu primul sarut , cu ochii largi fixati pe tavan imagineaza : cum mi-ar sta cu el ( el fiind un barbat , nu o haina) langa mine in biserica ? ce fel de copii ar “iesi” ? cum sa mobilez casa noastra? Prezentul nu mai exista , nici trecutul abia trecut. Exista un viitor foarte indepartat care necesita absolut , in noaptea asta , da, chiar acum , sa fie planificat.

Pentru barbati nu e la fel.Barbatii se intorc acasa si nu se simt obositi. Dimpotriva. Ar fi vrut sa te mai sarute un pic si inca un pic. Si eventual sa-ti faca dragoste. Sa-ti arate , sa-ti demostreze . Si cu ochii fixati pe tavan isi inchipuie scenarii dupa scenarii : tu cu lenjerie intima alba plina de dantele , sexy –fata- cuminte. Si apoi cu lenjerie neagra si rosie si bordeaux. In masina , in pat. La servici , in loc’sorul ala ferit pe care l-a vazut acum catava vreme. In dormitorul casei natale. Pe veranda. La mare , la munte. La deal , la vale la ahhhhhhhhhh !.... Stop. Ii place sa mai astepte putin. Sa te mai doreasca fara sa te aiba. Sa nu fie sigur daca se va intampla sau nu .Te suna sau iti trimite un esemes. Din cele pe care le vei arata cu siguranta maine colegelor de servici . Cuvinte ce in mintea barbatilor se nasc exclusiv in acele momente in care lumea se reduce la tine , femeie.

“Buna , dormeai ? …nici eu… da , si mie. Da, la fel . eu…. Ah, si tu ?... Incredibil!”

Cam la asta se reduce conversatia intre doi indragostiti : si eu , si tu , si mie…

Dupa acea prima intalnire mintea femeiasca se umple de detalii , miliarde de detalii pe care un barbat nici macar nu le poate imagina. Femeia traieste primii 5 ani ai relatiei voastre deja din acea prima noapte , cea ce urmeaza primei intalniri. Deci orice vei face tu , barbat , va fi confirmarea sau negarea asteptarilor ei. Nici macar nu aveti idee cat este de greu sa surpinzi o femeie , sa o surpinzi cu adevarat cand ea a developat deja toate ipotezele. Si daca i-a scapat vreuna , cea mai buna prietena va suplini lipsa.

In general barbatilor le e incomoda amica da suflet a iubitei. Ori , in cazul in care aceasta este o dom’soara sexy , simpatica si cu apucaturi asa… de femeie moderna , devine parte din fanteziile sale sexuale secrete unde iubita si amica … , ma rog , imaginati.

In schimb femeile destesta de la bun inceput amicul de suflet al iubitului; si in cazul in care acesta e aratos, sexy , simpatic… ehm... un sfat : barbati , alegeti-va amici anosti !

cel mai bun prieten al iubitul este un inamic. Este cel cu care se duce la meci , cel cu care merge la o bere , cel care cu siguranta intr-o zi va incerca sa-i desparta , cel ce ii prezinta vreo amica single sau cam fara inhibitii. Este partea ascunsa a lunii , acolo unde tu nu ai acces si nici vreo influenta. Decat daca il elimini de la bun inceput . il amputezi din viata iubitului. Dupa care este randul familiei. Pentru el e numai al tau.

Dupa care te plictisesti. Incepi sa-ti invidiezi prietena de suflet: e libera , in cariera , iese in fiecare seara, cunoaste lume noua. Voi va uitati la televizor. Vorbiti despre aceleasi lucruri.

Plictis.

Barbatii sunt indivizi simplii cu ganduri lineare ; din momentul in care stiu ca esti a lor , se calmeaza. Nu inceteaza sa iubeasca. Tu esti acolo. Esti a lui. E ok. Face dragoste cu tine. Mancati impreuna. Cateodata iesiti cu amicii. Un film , un meci . Masina noua. Concediu. E ok.
Tu crezi ca nu mai e ca la inceput , ca si-a pierdut interesul. Te concenterzi asupra micilor defecte si asupra pedanteriilor diurne. Vrei sa observe ca ti-ai taiat varfurile. Si sa-ti aduca flori fara motiv. Sa faca lucruri fara sens , ca la inceput. Vrei sa nu stii ca maine o sa fie exact ca azi. Esti nervoasa si cauti cearta. El nu intelege de ce. La inceput nu replica. O sa-ti treaca. Dar tie nu-ti trece. Tu vrei sa-i fie frica , sa tremure la gandul ca te pierde. Va certati. Pleaca suparat. Apoi il suni. Iti pare rau. Faceti pace. El se simte usurat. Te iubeste. Pentru un moment faceti din nou scantei , ca la inceput. Apoi din nou plictis. Tu o numesti rutina. El se gandeste ca e totul ok. Iar te enervezi. Cearta. Pace. Cearta. Pace. Cearta. Cearta.cearta. Pace. Cearta mare. Sfarsit.

Cea mai buna prietena este din nou cea care ocupa un loc important in viata ta. Iesi din nou, cunosti persoane noi. Cateodata , noaptea , suni la el , la ex. Un pic iti e dor. Un pic vrei sa stii ca sufera si ca te vrea inapoi. Iti amintesti cum era la inceput si plangi. Il acuzi ca te-a facut sa incetezi sa il iubesti. Pentru ca tu l-ai iubit cu adevarat. Cateva zile te simti rascolita. Te joci cu ideea de a te intoarce inapoi.

Iesi din nou seara. Esti libera. Esti singura. Poti face ce doresti. Esti un pic mai femeie ca inainte. Acum sigur stii sa te gestionezi , ai putea sa te culci cu un barbat fara sa te indragostesti.

Si exact asta crezi ca faci. Te simti puternica. Nu mai vrei sa legaturi sufletesti. Esti cinica si-ti place. La fel barbatilor . Esti cumplit de atragatoare in faza asta.

Pana la urmatoarul apel in plina noapte : “ si tu?... si eu ! … si mie. “

Ah, barbatii !...
Ah , femeile !...
Ah , noi .

Toate mi se-ntimpla numai mie

2008-09-03T16:56:00.006+03:00

Am promis sa povestesc ziua calatoriei mele in Ro, episod memorabil din seria "vieni avanti, cretina"
Era o zi de marti. De obicei ignor chestia cu trei ceasuri rele, probabil ca le-am tot dat la o parte pina cind s-au adunat si-au insumat o zi intreaga. Planul de calatorie era simplu: avion de la Bergamo la Bucuresti, dupa doua ceasuri aveam Intercity pina la Iasi. Am ales varianta trenului in loc de avion Bucuresti-Iasi pentru ca ora sosirii ar fi fost aceeasi, avantajul il masuram in faptul ca nu trebuia sa astept 5 ore in aeroport iar diferenta de pret era in jur de 100 de euro.
Ok, trezirea dimineata. Un pui de ploicica ameninta de zor, mie nu-mi pasa, de acasa ne-a luat o prietena cu masina, ca hapsina de mine, daca a vazut ca poate duce 25 de kg de bagaje, de unde n-aveam ce pune in valiza,in numai o dupa-amiaza le-am umplut pina la refuz."Mister"-ul meu ma insotea, ca sa fie sigur ca nu ma razgindesc, probabil. Pina la Bergamo, toate bune si frumoase.
Intram in aeroport. Primul pumn in cap: avionul avea intirziere de doua ore. E prima data ca mi se intimpla, auzisem eu de inconveniente de genul asta, dar ajunsesem sa ma consider cu stea in frunte. Ei, uite ca n-o aveam. Primul gind: pierd legatura cu trenul. Fuck. Rabdare si tutun, o solutie se va gasi la fata locului.
Hai la bar sa bem o cafea. Aranjindu-mi valiza, mi-am prins degetul mare in miner, asa de rau, ca mi-a dat singele. Instinctiv l-am bagat in gura, sa-mi alin durerea, pina am observat un nene care ma privea cu un mix de curiozitate si visare. Fuck! Nu-i momentul si locul sa dau nastere la interpretari, asa ca am scos degetul din gura.
Hai afara sa fumam o tigara. Doua sute de oameni care asteapta un avion nu-s putini, bancile insa da. M-am asezat pe trotuar, nu-mi mai pasa. Cind sa ma ridic, am avut senzatia ca ceva ma tine. Ma asezasem pe o guma! Fuck! Incearca sa cureti o guma de pe turul pantalonilor, fara sa dai impresia ca te scarpini cu furie in c..! El, bucuros nevoie mare, facea glume pe seama faptului ca ma poate atinge in zone necuviincioase in public.
Check-in. In jur comentarii de toate felurile, lume care redimensiona bagaje, injurii in gura mare si limba romana cu privire la limitele impuse, din partea blondelor oxigenate cu trening si papuci sclipitori . A mea valiza se prezinta onorabil cu cele 17,900 kg. "Aveti bagaj de mina? Il asezati pe cintar? E bine, nu depasiti. Vreti loc la fereastra?" Oriunde as fi,in masina, tren, avion, submarin, placerea mea e sa calatoresc la fereastra. Semn bun, imi spun, si sper din tot sufletelul meu sa nu fiu linga blonda cu atita aur la git ca sigur avionul o sa se incline pe partea ei.
Intru in ultima serie de controale, dupa imbarcare el ma suna si-mi spune ca o tipa l-a intrebat daca eram eu (unica, irepetabila si inconfundabila), a confirmat si tipa regreta ca nu m-a recunoscut dinainte. Cine-o fi, cine n-o fi, la sfirsit aflu ca era Dana, isi insotise oaspetii la plecare. Imi amintesc jocul biletelelor cu Mada, de anul trecut, si zic "la naiba, aeroportul asta hotarit nu favorizeaza intilnirile"
Evident, locul din avion imi era ocupat, dar eram decisa sa nu ma dau batuta. "Cred ca 14 F e locul meu, daca nu va e cu suparare" O bruneta arsa de soare, cu mutra acra si ochelari negri, trening bleumarin si papuci cu strassuri multicolore strimba din colturile gurii, dar se aseaza pe locul de alaturi, fara sa spuna nimic.
Zbor lin, chiar placut, pina la stadiul de coborire. De pe la doua mii de metri nu mai coboram in line dreapta ci ondulata. Golul din stomac ajungea in git, parca eram in montaigne -russe, la Gardaland, toata lumea amutise si numai la cite un gol mai mare se auzea in cor "oooohhh". Da, de data asta pilotul si-a meritat aplauzele la aterizare! ( io nu fac gestul asta, dar atunci pot sa spun ca i-am multumit din suflet ca am ajuns teafara si nevatamata la sol)
Ah, Bucuresti, vama ca un tarc! Trec peste turcii care blocasera cele patru ghisee, ca pentru ei procedura de control dura mai mult. Nimeresc la ghiseul unei tipe cu privirea dura, ingaim un "buna ziua" prezentind pasaportul, tipa imi intoarce un zimbet. E chiar draguta!
Inafara aeroportului puzderie de lume si taxi " Haideti, domnisoara, ca v-am asteptat!" Ce zici tu, badie, nu stiam eu la ce ora ajung! Am ordine ferme: autobuz pina in Piata Victoria si o statie de metrou pina la gara. Trenul meu oricum a plecat de juma' de ora. Ma indrept spre statia de autobuz. Dupa jumatate de ora apare unul. Urc, tiriind valizele una cite una. Platesc soferului cei trei lei si apoi intreb " Cit mai e pina la Piata Victoria?" "Aoleu, pai ati luat-o invers!" Omule, imi spun in gind, e de azi dimineata ca o tot iau invers. "Si cit dureaza pina intoarceti inapoi?" "cam jumatate de ora" " nu e rau, merge si-asa" Bucurestenii probabil ca au perceptie personala a timpului. Pina a ajuns la Otopeni, pina si-a facut odihna de sfirsit de tura, dupa exact o ora priveam pe fereastra aeroportul Baneasa. Incepeam sa cedez nervos. Il intrebasem pe sofer daca autogara era aproape de gara , (in cazul in care loc de tren as fi putut lua un autobuz spre Iasi), m-a privit prin oglinda retrovizoare si a dat din umeri. Am intrat in vorba cu o femeie care mi-a spus ca e din Piatra Neamt, stabilita in Bucuresti de citiva ani. Mi-a explicat ca sint mai multe autogari si "vai, ce pacat ca fratele nu e in camin, sa-l sun sa caute pe net la ce ora ati fi avut tren sau masina!" Ni s-a alaturat un barbat care trebuia sa ajunga la Suceava. Femeia ne-a insotit la metrou, ne-a aratat linia utila, ne-a incurajat. Mie bineinteles ca mi s-a blocat valiza intre barele de la intrare, nu reuseam nici s-o trag, nici s-o imping, de ciuda imi venea s-o las acolo, omul mi-a luat-o pe sus
si mi-a dus-o si pe scari. La gara, vesti bune, el avea tren dupa o ora, eu dupa trei.
Daca tot aveam timpul asta la dispozitie, hai sa vad de nu exista alt mijloc, mai rapid (v-am mai spus ca nu pot sta locului?) si caut un punct internet. Intru intr-un local pe care era scris "Interjock", body-guard-ul imi tine usa deschisa, amabil. Vad ca aveau doar jocuri si ii explic ca eu vreau un internet. "Nu stiu" imi raspunde, pe ton de "lasa-ma-n pace". Ies, intru intr-o casa de schimb. Tipa vine imediat spre mine. Ajung la concluzia ca nu era convenabil, intreb de internet. "Nu stiu!" imi raspunde nepasator.
Ies din gara, niste taximetristi ma priveau cu interes. Intreb si primesc acelasi "nu stiu" naucitor, dupa care continua sa palavrageasca intre ei. Traversez strada, intreb din nou. Nimic de facut: par niste robotei care se lumineaza, se activeaza cind ma indrept catre ei, iar cind realizeaza ca nu ma intereseaza decit o informatie, se sting. O trecatoare imi indica o alimentara. Zic: ce-are alimentara cu internetul, dar hai s-o vad si pe-asta. Oh, primul bucurestean cu accent clar, de netagaduit,care-mi zimbeste. Da, intrati, in fund, pe scari in jos.. Nu comentez si ajung intr-un buncar subteran unde minunea secolului XX e prezenta: calculatoare!!!
Naucita, nu pricep la care m-a trimis baiatul si mai intreb o data. Imi repeta si apoi ma intreaba, usor zeflemitor: "ce, nu vorbesc romaneste?" "Ba da, ma scuzati, cred ca mi s-au setat urechile pe "nu stiu" si pricep mai greu altceva!" Curios, m-a intrebat ce si cum, n-am insistat, mi-am gasit ce ma interesa, dar nu raspundea nimeni la telefon. M-am resemnat sa iau trenul Rapid.
La iesire dau nas in nas cu un hamal din gara. "Sa va ajut, domnisoara, dati-mi valiza" , fara sa astepte raspuns mi le ia din mina, "nu va fie teama, eu lucrez la gara, Nicu ma numesc, uitati ecusonul, unde sa va duc?" o moara stricata la gura lui, nu stiam daca sa rid sau sa ma supar de insistenta. Nu mai aveam putere sa ma enervez, asa ca m-am lasat dusa la casa de schimb pe care o stia el. In fata era un tip cu o expresie deziluzionata .Nu vorbesc fluent engleza, dar inteleg ca imi povesteste ca a fost inselat la schimb si nu reuseste sa-si recupereze banii. Hamalul, linga mine "Ce zice?" Ii traduc,zic ceva si de plingere la politie, asta vorbeste ceva cu fetele de acolo, intr-un minut alea ii dau omului alta chitanta cu un teanc de bani. "Vedeti ca nu spun minciuni? Daca n-as fi avut dreptate, nu mi-ar fi refacut calculul.Aveti grija, daca vreti sa schimbati"
La casa de bilete o babuta inaintea mea se tinguia ca i-au gresit data permisului de calatorie. In sfirsit cumpar biletul de tren. Hamalul, scai dupa mine. "Vai, dar ce palida sinteti!" Imi amintesc instant ca n-am mincat nimic si n-am baut decit doua cafele in toata ziua. Pur si simplu am uitat. Intreb cit costa un suc . 5 lei. Ciiit? (la Iasi, cu 4, 80 parca, aveam sa cumpar o sticla de suc de doi litri jumate, la istoricul butic din cartier) O sticla cu apa? 2,5 lei. Oh, doamne, unde-am nimerit? Credeam ca sint in gara, la o amarita de toneta cu frigider, nu la bar! Costa mai mult decit in Italia!
Hamalul, gentil dar insistent, continua: "Nu va faceti griji, asta e treaba mea, sa va ajut cu bagajele! Da' de ce nu va ajuta sotul ? Vaaai, dar se poate, cum sa nu fiti maritata? Sinteti tinara, aratati bine, nici eu nu sint insurat, dar nu e bine sa stati asa, daca intelegeti ce vreau sa zic!" Raspund politicos ca destinele sint incurcate, poate ne mai vedem in viata asta, dau un bacsis si ma descotorosesc de el. Pe peron rasfoiesc o revista pina ajunge trenul. Imi caut vagonul si ma pregatesc sa urc. De sus apare mina care-mi smulge valiza "Dati-mi-o si pe cealatla! Vedeti ca ne-am mai intilnit?" imi zimbeste gales Nicu cel lipicios.
Trenul, surpriza: curat, nout, in genul celor italiene. In compartiment aer conditionat, trei adolescenti linistiti, o bunica cu nepotelul. Cred ca de-acum nu se mai poate intimpla nimic.
In fond, singurul lucru bun pe toata ziua asta a fost ca am avut mereu loc la fereastra.

1-2, 1-2 // toţi in fund în ritm vioi !

2008-09-02T22:34:00.000+03:00

mereu mi-am dorit un loc'şor al meu (şi nu numai) unde să pot vântura in voe şi de nevoie, ciorapii-mi flauşaţi, nespălaţi şi găuriţi fără ca cineva să facă recurs la justiţia (de)moralizatoare unde să-mi poată reproşa că-s un fel de rudă mai mică şi muult-mai-săracă d-alu' beccali. duomnişoarele mia & stefa mi-au promis linijte si libertate dă mijcare. haleluja!
să purcedeam la drum, deci.

lăsaţi aşadar pudoarea deoparte, aprideţi veioza prăfuită de pă noptiera din stânga patului, indepărtaţi cearceafu' din alcov. acu' priviţi cu uochii larg dăschişi intre-bucile partenerei/partenerului şi veţi avea parte de....
andreia marin şi surprize-suprize! -> viaţa e fromoasă da' nu e perfectă, nu-i aşea? pare un film porno cu şi pentru amatori, plin(e) de coşuri & iritaţii!
asta-i viaţa! un futai continuu fără de protecţie in care avem mereu la indemână pastila de a doua zi in caz dă viol "neconsimţit".

chip in taci!

trei elefanti...

2008-09-02T03:34:00.001+03:00

... se laganau , pe o panza de paianjen...

Este o data ce va intra in istorie : ne-am facut in trei ! Bun venit , amici de penita ! Sa aveti pofta si voie buna ! Si mai ales, sa fie intr-un ceas bun , nu in trei rele , cum povesteste colega .

Marti, trei ceasuri rele

2008-09-01T23:23:00.001+03:00

Banuiam eu ca marti nu e tocmai ziua mea norocoasa (de-a lungul timpului diverse semne am avut), dar o marti ca cea de azi e de insemnat cu cruce neagra...
Dimineata m-am dus la Carrefour sa iau trei surcele (ramasesem fara piine si portocale). Scot bancomatul din geanta, il pun il buzunar (merg lejera, ma gindeam, e dupa coltul blocului). Ajung, ma invirt printre rafturi, mai adaug in cos diverse, daca tot am venit, macar scutesc un drum pe miine... La casa ochesc coada cea mai mica. Cind sa asez pe banda comorile, vad anuntul "casa rapida, pentru mai putin de 10 produse" Le numar cu sufletul la gura, erau taman 10. Buun, imi spun. Tipa din fata mea plateste si pleaca. Tacticoasa, scot bancomatul din buzunar, sa-l asez la indemina casierei, in timp ce umplu sacosele (urasc cind abia la sfirsit lumea incepe sa se scotoceasca prin portofele dupa carduri) Il privesc distrata si ma fac albastra ca bucatica de plastic pe care o tineam in mina: era cardul de inchiriat filme. Cer scuze vinzatoarei, ii explic incurcatura, foarte amabila se ofera sa-mi tina deoparte marfulita pina ma intorc. Fug acasa si pe drum imi amintesc ca abia aseara ce-mi povestise o colega aventurile patite cind uitase bancomatul . Si cit mai risesem de ea... Sa-mi fie invatatura de minte! Ajung, scot cardul buclucas, il privesc bine de data asta (da, e tot albastru, ca celalalt), ma intorc. "Deja aici?" zimbeste vinzatoarea. "Locuiesc peste strada" Imi face bonul, in timp ce palavragim nitel, trece bancomatul prin aparat, nu merge. Il mai trece o data, nu-l citeste. Cheama responsabila, incercam la o alta casa, nu functioneaza. Incerc sa scot bani din bancomatul disponibil in magazin, imi afiseaza "bancomat demagnetizat. Adresati-va propriului institut de credit" Colac peste pupaza, descopar ca expira luna viitoare.
Calm. O respiratie adinca, explic ca ma intorc rapid cu bani lichizi (tin mereu o mica suma de rezerva pentru cazuri de urgenta imbinate cu lenea de a merge pina in centru). Ok, de data asta reusesc sa-mi duc acasa uleiul, piinea si portocalele (pentru o clipa m-a apucat paranoia, intrebindu-ma ce-as fi facut daca si bancnota aia de 20 de euro ar fi fost falsa?)
Calculez rapid ca nu am timp sa ajung in banca dimineata, dar pot sa trec dupa prinz, sperind intr-o rezolvare miraculoasa si indolora. Pe usa ma astepta un afis mare "Azi dupa-amiaza banca e inchisa. Reuniune de personal" Ramin cu gura cascata si zic totusi sa incerc la bancomatul bancii. Mesajul ma sfideaza pe ecran: " bancomat demagnetizat. Adresati-va propriului institut de credit" Ei, dracia dracului, sinteti voi!!!
Rabdare si tutun! La urma urmei, cine n-are noroc la bani, are noroc in dragoste, nu? Azi nu e zi de bani.
Intilnesc omul viselor mele erotice si nu numai, fac haz de necaz, ma mai linistesc, viata e frumoasa , la urma urmei... Imi povesteste ca a avut o zi incarcata, a alergat incolo si-ncoace fara ragaz iar la schimbul de tura au gasit colegii lui un biletel care ii era adresat :"Manuel, te quiero" .
Acuma fumez si ma intreb : sa-mi tai venele, sa le las lungi???

Ce ne face sa mergem inainte?

2008-09-01T22:50:00.002+03:00

In general am crezut pina acum ca motorul vietii, scinteia care da nastere mecanismelor prin care ne trecem viata asta ar fi fost iubirea, dorinta, placerea...
Tendinta si modele literare pareau sa imi confirme iluzia, in special Coelho, cu ale lui carti gen "cum sa cunosti fericirea absoluta in 10 pasi" sau "sintonia universala pentru to(n)ti".
Ei bine, nu e asa.... in ceea ce ma priveste imi amintesc un episod semnificativ de pe la inceputurile vietii in peninsula : convietuirea in doi, amor nebun care nu tinea seama de faptul ca eu munceam iar el nu gasea nimic de lucru. Gatea exceptional de bine (de fapt, incetul cu incetul s-a inscaunat rege in bucatarie) si prietenele ma fericeau pentru asa o achizitie... Unicul pacat pe care i-l gaseam la vremea aceea erau cele doua pachete de tigari fumate pe zi... nu pentru bani, ci pentru ca dupa 10 tigari pe mine ma durea gitul si imi faceam temeri pentru sanatatea lui...
La un moment dat, o discutie dintr-un nimic (conform regulei: maruntisurile ne divid, chestiile importante ne unesc) s-a incheiat cu " Atunci, daca-i pe-asa, sa-ti faci mincare singura!" "Atunci, daca-i pe-asa, sa-ti cumperi singur tigari !"
Am terminat tacticos pachetul care se gasea atunci in casa si din incapatinare a doua zi n-am cumparat altele. Din orgoliu nu mi-a cerut s-o fac. Din spirit de sfida am continuat razbunarea perfida. A gatit la fel de priceput ca inainte, dar n-a adus vorba de tigari. Pentru doua luni de zile nu s-a fumat.
Partea buna a fost ca ma amuzam asa de tare cu sicanarea asta inocenta, ca am uitat ca fumasem si eu, nu simteam nevoia nicotinei...
Pina cind a gasit o slujba si cu primii bani si-a cumparat un pachet. Tot al lui. Si atunci am facut pace...
Mi-am amintit de intimplarea asta cind o colega mi-a povestit deunazi, de o pacienta operata de by-pass coronaric dupa un infarct. O babuta mica, slaba, de vreo 80 de ani si privirea inca vioaie. Dupa ce i-au scos tuburile si au lasat-o sa respire normal a inceput sa povesteasca ca are o vecina cu care se cearta de 60 de ani... Gard in gard de mai mult de jumatate de secol si niciodata de acord cu privire la nimic... Cind a aflat ca urma sa se opereze i-ar fi spus :"Du-te, du-te, c-ai sa te intorci teapana in cosciug!"
Interventia a decurs bine, primele zile post-operatorii la fel, iar rudele care o vizitasera ii spusesera ca vecina in chestiune a avut un ictus si a ramas semi-paralizata. Si babuta din poveste a raspuns asa:" Acuma trebuie sa rezist! Trebuie sa ma fac bine! Am sa ma duc la ea sa-i fac tie' ! (insotit de gestul umbrelei)Te-am intrecut si de data asta!! "
Coelho, o babuta de 80 de ani a facut praf toata iubirea ta universala!

intoarce-te de unde ai venit

2008-08-27T02:31:00.001+03:00

... ca doar nu esti tu mai cu mot sa spui ce merge si ce nu merge aici. iar protestez. si iar o sa radeti de fervoarea mea. dar chestia asta chiar ma racaie.de muuuulte si marunte ori am citi replici de genul asta . pe peste tot. pe peste oriunde. italienii fac cor , ca la stadion. io strigam "hai petrolu' !" odata. acum mi se vomita in fata : daca nu iti convine , intoarce-te de unde ai venit. sau taci . mucles. capu' jos si inghite. vrei euroi italieni , munceste pana la speteala si taci. sa nu care cumva sa indraznesti sa te simti jignit ca doar esti musafir in casa altuia. sa nu care cumva sa vorbesti bine de Romania ca esti fals demagog si bunist.unu' mai mare ca mine a zis ca "miorita e curva". da. si oieru' e violator. sa nu care cumva sa indraznesti sa-ti exprimi vreo idee in legatura cu ce se intampla in tara muma ca ai plecat de acolo si "ce stii tu" . sa nu razi da' nici sa nu plangi. taci. mucles ca doar nu esti "mai cu mot". ca doar esti roman.roman emigrant. adica nimeni. sa nu iti permiti sa fii inteligent si sa ai vreo idee ; cerebelu' roman tre' sa hiberneze cand se afla peste hotare. ca na, ai plecat d-acasa si nu mai ai drept sa sufli o vorba. sa nu iti permiti sa fii romanca , tanara ,emigranta si sa nu fii cumva curva. sa nu iti permiti sa fii roman emigrant si sa nu fii hot , pungas, puscarias , bestie. sa nu iti permiti sa zici , ca ai plecat. si ce ar fi daca ti-as spune ca "cugito ergo sum" . acasa si in gradina. a mea sau a vecinului. iarba lui mi se parea mai verde, stii. apoi cand m-am apropiat mai mult si am mirosit-o , am atins-o cu mana mea, am rumegat-o , am digerat-o si defecat-o iarba vecinului a devenit si iarba mea. de fapt eu am luat doar buruienile. pe care mi le-a dat chiar volentieri. dar daca imi fac salata din ele si mai zic ca e si buna ma trezesc ca se vaita ca i-am luat imbucatura de la gura. asa cum romancele fura barbatii italiencelor. cum romanii fura in casele italienilor. daca esti roman , ori futi ori furi. si taci din gura , tu! ca doar nu esti mai cu mot. doar esti roman, vrei sa dai lectii de democratie tocmai tu ?! vrei sa spui ca stii sa faci si chestii ce nu incep cu "F" ?! stii ca esti chiar culmea ?! sosesti dintr-o tara fara capatai si vrei sa te capeti. si asta poate , duminca , la biserica , dupa ce vorbeste popa sau papa , ma fac a o intelege. dar nu imi cere acum sa accept ca tu ala crescut cu creveti si compot de prune mai ai si idei! poate vrei sa ma enervez! ce valori poti sa ai tu cand vii de unde vii ? de unde si pana cand te crezi capabil sa te bati ( chiar si in vorbe) de dragul unui concept ?! tu taci si daca nu iti convine , intoarce-te de unde ai venit ! ca de ma supar , chiar iti dau foaie de via in loc sa te bag la zdup. tu nu stii dar mie imi place sa ma cred mai cu mot decat tine.a propos , stiti de ce e romanul poet ? pentru ca a suferit foamea. cu burta plina si stationwagon-ul parcat in garajul vilei inspiratia nu prea face vizite... si daca tot ma faci "cacat" , lasa-ma sa ma simt cu "mot". de plecat am sa plec cand vreau eu , ca locurile nu apartin oamenilor ci oamenii apartin locurilor. si , permite-mi , eu ma bat pentru orice cauza gasesc buna. deci de tacut nu tac. ce zici de asta ?! scriind , mi s-a facut cald. imi dai si mie o foaie sa-mi dau niste aere ? de via , de vie de mie , de tie . de ce vrei tu.singori e signore , grazie per l'attenzione.mariuca cea cu mot. hai romania forever! cu sau fara medalii.

Cocalari și pițipoance

2008-05-10T03:34:00.006+03:00

Am petrecut seara călătorind din link în link… din forumuri în bloguri și din bloguri în bloguri… și am realizat (nu chiar în seara asta dar, mă rog...) că există o realitate, o realitate bine reprezentată -în mod paradoxal– în manieră virtuală.

Mă refer la cele două categorii citate în titlul postului: cocalarii și pitzipoancele. Sensul real al acestor cuvinte nu trebuie neaparat cunoscut, căutat prin dicționarele moderne disponibile pe net. Nu vă obosiți să dați cu clickul pe gugăl ca să le gasiți un sens; e deajuns fonetica. E deajuns să pronunți cu voce tare unul din aceste doua cuvinte ca să te prinzi cam ce înseamna. Aș vrea să laud încă o dată ironia românului, rămasă, din fericire, intactă (și aici îmi permit un alleluia !!! ) de-a lungul secolelor de nenorocoasa istorie. Adicătelea am rămas noi o insulă de latinitate în Estul Europei!... ar fi fost culmea să sucombăm în fața acestei noi realități generaționale degenerate, nu ?!

Când pizipoancele și cocalarii au devenit o stare de fapt, în preafrumusețea lor strălucăreață de strass-uri, în absurdul narcisismului lor aberant și nelimitat, nu aveau un nume. Un fenomen social înspăimântător dacă te gandești că intelepciunea bătrânescă recită cum că tinerii ar fi viitorul nostru, fereasca Dumnezeu de așa stea rea !!... ce se exprima în “tz”-uri și “k”-uri, un fenomen social canibal pentru că se hraneste din sine, se replică precum agentul din Matrix (God bless Keanu!) și își este sursă de inspirație siesi.

Când pitzipoancele și cocalarii au devenit o realitate ce riscă să devina reprezentativă, cineva, le-a dat un nume. A fost deajuns atât ca să notificam o noua poziție sau, mai bine spus, o opoziție la acest fenomen.
Cu toate astea mi-e imposibil să nu mă întreb: cine-s copiii ăștia?... ,generatia hi5 ?...Și vreți să știți ceva?! Eu raspunsul l-am gasit !
Ehi, pă dracu!!!...ar exclama unchi-miu.
Ei bine, da, știu cine sunt!

Generația mea, se știe de acum, este o generație de emigranți nostalgici. Noi suntem cei cu nod în gât în fața pozei de șoim al patriei. Suntem cei cu pofta de şarlotă, ce petrec noptile căutand pe net relicve ale trecutului, suntem cei ce holbam ochii la “Teleenciclopedie” și vedeam zece minute de desene animate duminica. Noi suntem cei crescuți cu “semințe de un leu” și “guma cu surpirze”, suntem cei ce ne scriam temele cu stiloul în vreme ce pe maculator, cu creionul, care trăgeam linie roșie la caiet (pe vertical, pentru cei ce nu- știu ce-i aia); noi “țineam alineat” și aveam “banca de onoare”, noi fluturam din cele doua degete către catedra repetând obsesiv “tovar’şa! tovar’şa!” când știam răspunsul. Noi ne jucam “Rațele și vânătorii” în fața blocului, cumparam mingea de la Librarie și când aveam poftă, de dulce mâncam “zahăr pe pâine”.

Vă mai amintiți oare, de cei odata definiți în mod disprețuitor “picii”?! De cei care sperau “să îi luăm în echipa noastra”?... De cei ce ne urmăreau precum umbre mute prin cartier în timp ce ne lansam în “lepșe” îndemoniate?!...De ce cei ce ne priveau implorant în vreme ce mucul le atârna din nară plictisit să nu fie șters atâta mara de vreme?... De cei ce scârțâiau printre lacrimi
“te spun lu’ mama ca nu vrei sa te joci cu mine” ?... De cei ce aveau porecle gen “Bebi” sau “Tiţa”?... De cei care, teoretic, ar fi trebuit să rămână în etern fantasmele ce cutreiera printre blocuri cu felia de unt pe pâine în manuța murdară și pașii grăbiți în urma noastra ca să nu ne piardă din ochi?!

Ei, bine, domnilor, picii s-au întors și se razbună!!! Înarmați cu mobile cu fotocamera și improbabile nickname-uri, copiii nimănui, cei din urmă, sunt printre noi! Nu îi băgam în seamă când mergeam la scoala, ci îi căram pur și simplu după noi ca pe un al doilea ghiozdan nebăgându-i în seamă?... Ei acum se arată în toata minunata lor kitchime pe paginile internet. Acolo unde odata moale și inocentă lâncezea o umbra de muc, acum stralucește un percing, pe unghiile rotunde ale copilariei unde odată sălășuia o eternă linie negră a prafului periferiei plimbat în săndăluțe de plastic, acum se arată trufașă french pedichiura. Fesele luate la frațești șuturi rânjesc în tanga ori boxeri traforați... Nici în cot nu-i mai doare de colecția noastră de surprize ori de rublele câștigate cu sudoare și paici căutate cu migală prin țărâna grădinilor!

E vina noastra, că nu i-am tras cu sania! E numai și numai vina noastră... Am fi putut să le citim o poveste în plus, să-i ajutăm la teme, să-i lăsăm să ne coloreze cartea de colorat și să ne manânce un pic din tubul de lipici. Am fi putut să-i lasam să joace cu noi o partidă de “kems”...
Păcat, e tarziu...E prea târziu pentru tot. Tot în afară de a le spune răspicat pe nume: Pizipoance și cocalari. Picii, săracii...picii

cand viata-i mai frumoasa

2008-05-06T04:50:00.001+03:00

poate ma credeti o nebuna ori una ce traieste pe alta lume dar tre' sa va marturiesc ca am momente in care sa imbulzeste asa o bucurie mare in mine din nimic. am momente in care perceptia frumusetii vietii devine fizica , imi da la cap.
cred ca ne-am obisnuit sa fim suparati mereu si nu ai bagam de seama nimic pentru ca oricum frumosul e prea putin proprotional vorbind , e ca o picaturica de apa intr-un desert arid si sec , nu face nici o diferenta.
si daca nu ar fi asa ? si daca am permite momentelor acelea sa faca diferenta ?... eu de multe ori reusesc. eh , de-ati sti voi cate de incalcita e viata mea... de ati putea imagina lacrimile ce le plang pe dinauntru... si de cate ori imi vine sa urlu de disperare pentru ca ma simt precum picatura aia de apa!... desi lupt si ma bat si scot ghiarele si strang din dinti stiu , am invatat ca nimic (sau aproape ) n-am sa pot schimba.
stiu ca lumea asta e prea mare pentru mine , ca timpu-i lung si vremea mea prea scurta. as vrea sa fiu mama si amanta , si saraca si bogata , si departe si aproape , si singura si nesingura , si poeta si taranca , si medic si bolnav, si stea si astronaut , as vrea sa traiesc si azi si ieri . mi se face ciuda ca trebuie sa aleg. as vrea sa raman pe campul de batalie pana la ultima rasuflare dar si sa imbatranesc acasa lucrand ciorapi cu andreaaua.
eh... dilema-i mare si eu nu stiu sa aleg. adica stiu dar n-as vrea. cu toate astea , in ciuda tuturor , cateodata ma trezesc dimineata si vad lacul sclipind sub fereastra. si cafeaua e buna. si cine
va ma iubeste. si jos , la receptie ma asteapta o noua zi , alti clienti ,noi povesti de ascultat... si telefonul suna " ciao , patasgrunz ! sei libera giovedi' ? ci vediamo ? " . imi fac un dus , ma duc in centru sa cumpar ceva de mancare , lacul e tare albastru si muntii mari rau ... am o carte buna de citit , un iubit de asteptat . mama ma suna de 1 aprilie ca sa ma pacaleasca si la fel matusa . geo , catelul vecinei , umbla madru cu bolovanul sau in gura ( are boala pe pietre , nush' ce o fi in mintea lui de dulau!... ) . armand , vecinul african trece pe langa mine " bonjour , marie ! ca va ? ca va bien, merci !... ma tu quando impari a parlare l'italiano ?! "
copacii de pe alee au inverzit. ma gandesc ce frumos va fi cand tam-nesam sefa imi va da o duminica libera si vom organiza o zi de plaja intre amici la bellaggio , cu sandwichuri cu salam si cafea la termos si apa inghetata de cu noaptea la congelator si taclale pe buza lacului cu picioarele in apa... si ce frumos e sa ai pe cineva de asteptat!... cand astepti sa sune telefonul si nu te dezamageste. cand te reimbratisezi si simti cum respiratia ti se usureaza si-ti umplii plamanii cu mirosul persoanei iubite.
sau cu mirosul mamei. mama mea miroase a mama. as recunoaste-o cu ochii inchisi printre milioane de mame.
ce trist e sa te duci la cimitir sa vorbesti cu o cruce si totusi sa ti se umble sufletul la ideea ca ai iubit atat de mult pe cineva incat sa nu mai reusesti vreodata sa umplii golul lasat.
ce frumos e cand un motan ti se incolaceste-n poale seara , dupa cina . il mangai si el toarce si te simti mai bine...

aveti idee de cate motive am avea zilnic sa fim mai putin nefericiti ?...

traiasca transhumanta !

2008-04-29T03:50:00.003+03:00

Românului i s-a dus buhul de violator , macelar fara scrupule , bruta brutelor ! ptiu!ptiu!... piei , Drace ! Timpurile prezente nu sunt favorabile masculului mioritic. Ntz . Animalul mai sus numit a devenit vedeta cronicii negre italienesti , spaniole… stiu si io ?! poate chiar si celei bulgaresti. Mi s-a intamplat sa citesc pe un forum , un anonim de origini albaneze ce afirma ca ii este frica sa mai iasa seara din casa din cauza romanilor !!! uahahahahahahaha ! … lasa-ti-ma sa rad de mor , please ! imi imaginez masculul mioritic din rasa violator brutalis cu masca lui hannibal lector plascaind din limba , frecandu-si mainile si susurand printre buzele stranse “sssssss , sotia ta… (…) si un bun Chianti “ acestui inocent , terorizat , lipsit de instincte rasiste , cetatean albanez . mai sa fie !... i-a speriat pe toti spiritus draculis , eh ?!
Ma gandeam ca as putea lansa o moda ; de fapt , nu , as putea moderniza comertul ilegal de animale de rasa dinspre romania catre tarile occidentului dar in loc de catelusi dragalasi de abandonat pe marginea autostrazii cand nu te mai distreaza pentru s-a facut un dulau cat dulapu’ ce defecheaza precum tiranozaurus rex , iti vand roman violent (dresat) , la lesa . il poti folosi ca antifurt (printre altele dotat de dictionar thesaurus ce-i permite sa se inteleaga cu banditii – ca doar se stie , romanu’ are inclinatie naturala catre limbile straine ) , ca arma alba ( ori neagra – ranjet malign !) , are naturale tendinte agresive catre etnia rrom deci nu are nevoie sa fie programat si apoi este ecologic , functioneaza cu bors ori whisky , eventual acquavite ( mai bine daca tuica) . ca sa nu mai vorbim de faptul ca atunci cand nu-ti vede de batranii de care occidentalu’ mediu-burghez se impiedica prin casa , in loc sa sape gropi in gradina ca sa-si astupe comoara osoasa , iti ridica un zid colea , un tavolat dincolo si-ti mai si f---e o mana de var la bucatarie !
Ideea ,stiu , nu-i rea . Pacat ca “produsul” (se zvoneste) va avea data de expirare scurta ( 3 luni , ca inainte?! ...) si apoi , pute . La bursa de valori a emigrantului , titlul mioritic este in neta pierdere. Imi pare rau , cetateni , da’ chefu’-n occident , s-a terminat pentru noi . am terminat de jucat v-ati ascunselea pe tura de noapte la fabrica ! gata cu trapezisti artisti pe schelele santierelor italienesti , gata cu jongleuri in bucatariile restaurantelor , gata cu balerinele geometrice ( adica la cub sau in jurul cilindrului) , gata , ati terminat de jucat de-a spitalu’ si infirmiera cu bunicii altuia , gata cu plaja pe campii de capsuni ! si nu va asteptati sa va cheme la potroace , ne !... ca p-aici nu se obisnuieste . deci , sho ! arrivedorci ! doar stiti si voi ca … era prea “frumos” ca sa fie adevarat.
Fuck ! Stiti ce va zic ?! Traiasca transhumanta !

mia

habemus VIP !

2008-04-28T06:15:00.001+03:00

nu stiu voi, dar eu sunt o nostalgica... ori de cate ori ma intorc in romania caut cu incapatanata disperare ceva din ce am lasat inapoi ca sa ma regasesc pe mine , cea care era cand traiam acolo. din pacate (pentru subsemnata) devine din ce in ce mai greu. imi amintesc cand ne imbracam “frumos” ca sa mergem la aeroport , cum incarcam valizele in Dacia cu supensiile duse si canapeaua din spate inevitabil distrusa ; imi ruleaza in minte imaginile de pe DN1 de la Otopeni la Ploiesti : rosiile vandute la marginea strazii , oamenii asezati pe banca in fata casei la ora de inserare, femei pioase ce-si fac semnul crucii trecand prin fata bisericii , radioul sintonizat pe RadioPrahova unde faceam dedicatii cand eram mai tinerica si fraiera...imi amintesc de gigantografia Lyon din fata postului de politie de la Barcanesti unde toti ne cunosteau ca fiind cei ai lui "Pupateash" (porecla buniclui care saluta pe orice spunand tocmai "pupa-te-as" ). Imi amintesc de mamaie asteptandu-ne la balcon , casa ce mirosea ca la tara un pic a naftalina , un mic a lemn ars , cu peretii plin de gobelin-uri , cu fotografiile fiecaruia dintre noi inghesuite toate in fosta rama a unui vechi tablou ori ca sublimiate de mileurile circulare lucrate cu resturile de fir de la un pulovar , cu godinul si mamaliga rece mereu pe masa...

Imi amintesc freamatul trecand prin fata Hipodromului pentru ca ma simteam deja acasa , Gara de Sud a Ploiestilor , persoane inlantuite ca intr-un collier ce fluturau din maini la "ia-ma ,nene" . Si cum se mai certau rudele ca la cine sa mananci mai intai sau la cine sa dormi !... cum sfaraiau tigaile si boloroseau ciorbele si batraneste se coceau pe foc sarmalele !... pe cand vecinii ce ne-au vazut crescand miros cu banuiala pe palier intrebandu-se cine oare s-a intors din pribegie de data asta.
Imi amintesc bine cum se incingeau petrecerile in hore si breze , cum innecam nostalgia in doine si romante (“casuta nostra cuibusor de nebunii… “ ) , in vin de casa gros ca sangele si aromat ca noptile de vara … Imi amintesc cum ma trezeam la pranz un pic dezorientata , un pic amortita de bucuria regasirii nerabdatoare sa-mi bat straziale orasului cu piciorul si sa-i simt pulsul batran sub talpa . Doamne, cat imi mai placea sa dau fuga la tarabele cu carti , la cinema sa vad ce filme programeaza , la cofetarie sa mananc o "Ora 12", si pateuri cu branza si gogosi “cu gaura” si bomboane fondante si apoi o fuga “la hale” sa simt miros de parunjel si de ridichi , sa controlez daca ceasul de la TIC TAC este inca stricat si sa vad daca au schimbat numerele la autobuze , o tura la Muzeul de stiinte sa controlez daca mai sunt "copii la borcan" , la parfumerie sa vad de se mai gaseste lapte demachiant “Doina” si samponul de urzici si tot asa , pe jos pana ma usturau picioarele si mi se umplea inima de senzatia de “acasa”… La inceput au fost reclamele Coca Cola si scaunele de plastic albe sau rosii , apoi Prisma ( primul market pe care l-am vazut in Romania) , apoi Metro si Peco-urile care nu mai erau "Peco" ci Petrom sau Shell sau nu mai stiu ce altceva.Si magazine de electrocasnice oriunde ai privi. Semintele se vind la punguta ( nu mai exista “seminte de un leu”, “ciubuc” si “cocosei” , guma cu surprize si borcanul de patrusute cu compot de prune nici dulceata de trandafiri…) , pufuletii nu mai sunt pufuleti , biletul de tramvai e mai scump decat cursa cu taxiul si copiii nu se mai alearga pe strazi intr-un nebunesc , rocambolesc “v-ati ascunsea prin cartier…

Ma rog, la inceput ma ofticam; in maniera foarte egoista as fi dorit ca timpul sa se opreasca si sa ma astepte pe mine sa ma intorc in tara inainte sa schimbe orice detaliu. Au aparut termopanele si saloanele auto si cand incerc sa caut un film la tv ma ratacesc schimband la canale. In decembrie ’89 imi amintesc cum mi-am imbratisat verisorul exclamand fericita : “ o sa avem si noi reclame luminose!!!” . E-he ,beata innocenza ,cum zic pe-aici !...

Am inceput sa realizez cat amar de timp trecuse cand m-am dus sa-mi cumpar cd-uri cu muzica romaneasca de adaugat la bagaj branzei telemea si carnatilor cabanos , pliculetelor de bors si cimbru , leac de dor pentru romanul autoexilat si am observat cu uimita tristete ca nu cunosteam nici un nume dintre cele expuse ... Am intrebat cu disperata speranta daca existau cd-uri cu povesti dar inregistrarile vechi pe care le ascultam pe discuri cand eram mica ( ni le cumpara matusa la Doremi ) dar fara succes. Ca sa-mi treaca de dor mi-am rugat un var sa scotoceasca printre vechituri si sa-mi mai puna diapozitivele cu Pacala si Tandala. Macar atata lucru !... offff !... Ultima oara can dam fost la Ploiesti mi-a fost imposibil sa gasesc un taxi liber sambata dupa-amiaza . Cauza ? Pai ploiesteanu’ neocomunitar sambata face shoping cu banii mamei ingrijitoare de batranei peste hotare , seara se duce la pub si mananca pizza , sau sciaorma fi-ar mama ei !... sau aripioare de pui la KFC ( asa ii zice oare?!). Ultima oara cand i-am propus unui var sa mergem la cofetarie , mi-a ras in nas ! Cine sa mai duce “la cafea” (cum ii spuneam noi magazinului unde rasnitei ii turuia gura ca unei cumetre curiose ) ca sa cumpere o suta de grame de dropsuri pentru un copil pofticios?!... Ok , de acum m-am resemnat si cand ma intorc acasa caut de una singura efigiile trecutului meu , muzica o comand direct pe cd-rom pirat spunandu-i baiatului sa selecteze noutatile din ultimii ani ( odata si odata tot am sa uploadez cunostintele mele musicale , m-am gandit dar omeneste este impossibil sa tii ritmul cu proliferarea de artisti (?) romani ce se dedica (?) muzicii (?) si ma agat disperata de ce doua trei puncte fixe care au supravietuit : teatrul si cafeneaua , Berbecu'( care arata jalnic dar cel putin are inca farfuriile alea cu dunga albastra si miroase a spritz de doi bani) ,cinematrograful Patria (redus la nimic dar inca viu si existand ) , ceasul din centru unde imi dadeam intalniri rand per rand cu iubirea , statuia lui Mihai Viteazul in fostul parc al tineretului samd

Dar ce nu pot intelege , zau , si nu stiu daca este vina mea sau efectul europei , mai dragilor , de unde dracu' iesira toate "viaipi-urile" astea asa , peste noapte ?! ca romania pululeaza ! au rasarit ca ciupercile dupa ploaie ! ce-i proliferarea asta ?! e vreun microb? Vreo bacterie ? or fi de la sporele ferigilor de apartament ? efect secundar al aviariei ? adica mor puii si nasc puicutele ?! s-au nascut din lacrima ca Fat Frumos ? a cui lacrima , atunci ? sivi-urile citate pe reviste patinate se masoara in decenii (?) de experienta pe campul muncii , sunt toti professionisti afirmati ( de cine ?! , cand ?!) , numele de familie sunt duble , boieresti . citesc new letters-urile ce-mi sosesc pe mail si vad titluri cubitale : “ andruta ii da ficei ciocolata” , “vasilica a baut cafea la sosea “ , “gigina si-a stricat cuoafura din cauza coupe-ului cabriolet” , “mita a facut shoping la milano “ ( impreuna cu altre sute de mii de romani emigrati , sic !) , “viorica a pus bot ca logodnicul i-a facut cadou un lcd mai mare decat peretele apartamentului decomandat si acu’ vrea vila “ etc…

Nu inteleg .

Bine , acum avem si noi trafic ( pai , na !... ) si shoping si carduri si loganuri si termopane si roboti de bucatarie si laptopuri si joburi si vacante in strainatate si conservele bunicii sau cum D-zeu se numesc si supermarketuri si chiar si panettone ( citii mai acum cateva zile ca romanul nu mai vrea cozonac, vrea panettone , bre! ) dar la capitolul viaipi i-am facut p-ailalti europei k.o !

Mdea.

cand romanu-i barosan

2008-04-28T05:03:00.001+03:00

in februarie m-am dus o fuga acasa. aveam de facut o procura si mi-am dat seama ca ma costa mai putin un bilet low cost decat un notar , expedierea cu dhl plus tradusul si legalizatul prin romania... deh , emigrarea asta in masa ceva pozitiv trebuia totusi sa fi adus. dupa "ics" ani de italia memoria mea mioritica s-a pastrat 80% intacta si stiu bine ca pe la ploiesti pe la mine prin februarie ie frigaraie mare si-o mocirlaaaa...zambesc imaginandu-mi duduitele cu toc de dois'pe si camasuta secsi ce uita cum se bat dintii pe la noi . imi fac bagaj mic ca stau numa' 4 zile. de data asta rasuflu usurata , nu-i nevoie sa cer cantarul vecinei cu imprumut si nici sa pregatesc un bagaj de mana cu aspect micut si greutatea unui hipopotam de purtat (sic!) cu nonsalanta ca sa nu se prinda d-soara de la check in. cumpar mamei doua atentii si pregatesc scuze pentru restu' neamului. ca se stie , romanu' ce se intoarce "din strainatate" tre' sa aduca plocon nasilor , matusilor, verilor , vecinilor , fostului sef de sectie , profei de la pregatire si , de ce nu , catelului ca sa aiba si el zgarda made in italy. ca sa nu care cumva sa te creada lumea un pierde vara cu buzunarele goale.
o fi adevarat ca lucrezi la restaurant ca lavapiatti sau femeie in casa platita la ora sau ca portar la vila ori ca barista part time cu orar efectiv extra full time platit forfait , da' in tara esti barosan ! ai mainile distruse de la degersivi imbijuterit , parul prospat vopsit ( self made , evident) cu rosu , celularul motorola razr cu folia de platic protectiva inca lipita pe ecran , geanta cu stras-uri si troley-ul roz bon bon plin cu ulei de masline si parfumuri fake D&G /scianel/versace cumparate la "mercat" cu 5 euri bucata...
la aeroport ma plictisesc de moarte. port cu mine o carte ce nu citesc si ascult intr-o ureche muzica pe mp3. romanu' de aeroport nu mai e ala de pe vremuri.eh... toate se schimba.inainte ne imbracam cu totii ca de nunta ca sa cinstim ocazia unui voiaj international platit cu ceareul tot.acum romanii relaxati , calatoresc in ... trening !!! si de nu-i trening ( cu marca tinuta bine la vedere , of course) este max mara , armani , prada... ochelarii de soare stau la ochi ( in aeroport !!!) ca-i treshic. pe vremuri romanu' calatorea cu portofelul gol si nu accepta snack-ul in avion de teama ca-i cer bani pe el. acum se-nfinge in aparatele automate si le descarca de prigles (paprika , ca de , noua ne place picant) si merendine. dar fiind totusi economicos din fire isi aduce de acasa bidonul de 1,5 l de cola esselunga.
zborul low cost a fost inventat ca sa aiba intarziere , se stie... cucoanele pacalesc asteptarea povestind de "batranica lor" ("s-o tina dumnezeu sanatoasa ca raman fara munca" ) , fetele mai tinere de " ce bine ca stiu engleza. am invatat-o de la televizor "... intre timp rontaie la chips-uri si-si curata french-ul rosu intre dinti. eu ma intreb de ce zborurile catre bucuresti au parte numai de gate-urile cele mai indepartate si izolate... si ma mai intreb de ce romancele simt exigenta de a-si vopsi parul. si de ce femeile trecute de 40 poarta toate tunsoarea aia juma' permanent juma' barbateste cu efect coada de curcan cauzat de pulovarul " pe gat" . si ma intreb de ce in romania fac cizme imblanite si aici nu , decat daca-s bocanci sau chestiile alea oribile gen botosi pan' la genunchi. mie mi-e frig mereu iarna la picioare... moah...
mi-ar placea sa fac fotografii. mereu mi se intampla cand sunt in asteptare la aeroport sau la gara. cred ca mi se spune des ca " nu par romanca" pentru ca in general romanul " se vede". si daca nu se vede , face tot posibilul sa se auda. telefoneaza rudelor de-acasa anuntand ca " da , draga, suntem la aeroport " cat mai tare posibil ca sa afle si restul lumii din aeroport unde se afla : la aeroport. asta , bineinteles , inainte de a scoate la iveala cartelele sim orange/vodafone/whatever de subtituit celei italienesti.
si vreti sa mai stiti ceva ? acum aterizam direct la otopeni/coanda chiar de platim biletul 60 de euri dus-intors. traiasca easy-jet ! inainte era chiar umiliant sa vina neamul dupa tine la un aeroport secundar.
eh, da , dom'le , romanu-i barosan...

ps. da' romanu' stie si sa-si rade de sine pentru ca ironia , din fericire , nu se dadea pe cartela...

paste fericit si bon voyage low cost tuturor conationalilor mei !!!!

mia .