Fuga, pantofii de tangou și arcul

Unii oameni fac grătar. Alții fumează o țigare în parc. Experiențe incomparabile.Cea de-a doua întoarce lucrurile cu susul în jos și le dă un sens. Figurat, de-a dreptul poetic.

Dacă nu ați încercat până acum, nici să nu o faceți. Sunt chestiuni fine, pentru inițiați.





seara bună!



mia

Să fii iubită!

Troleibuz 202. În drum spre centru.

Am ieșit din casă ca că nu dau pe-afară. Nestare nemăsurată.Mi-am zis să o scutesc pe mama de plecat după pâine, să fac o pauză de la învățat și să casc gura la vreo două vitrine. Psihologul m-a sfătuit să îmi iau ceva pentru mine, ca să mă dreg în momente d-astea. Am zis să încerc. Inițial am pornit decisă, cu două chestii în minte. De fapt, patru: țigări, librărie, pâine, lenjerie intimă. Adică respectiv viciu, pasiune, necesitate și o dovadă că femeia din mine încă mai respiră.În ordine aleatorie.

Apare într-un final troleibuzul. Urc, existențial plictisită. Mă așez în picioare, lângă geam, fără însă să privesc peisajul mocirlit. În spatele meu aud o voce cristalină însoțită de un tropăit nerăbdător: Tanti, îmi dai și mie bani? Mă întorc, deși de obicei nu o fac. Nu era o cerere jelită, tristă, falsată. Era un râset de ajutor. Dacă există așa ceva.

Un copil, sau copilă, a cărui vârstă nu mi-a fost posibil să o stabilesc, cu evidente probleme de retard. S-a apropiat de mine și a repetat: Tanti, îmi dai și mie bani?... sau mâncărică?

Mâncărică!... M-am topit instant. Cum să ceri, mă, mâncărică?!!

Deschid portmoneul, controlez, nu aveam mărunt. Doar banconete de 10 lei. La dracu! Tocmai ce mă duceam să-mi ridic moralul aruncând aiurea niște bani. Am scos o bancnotă de zece și i-am dat-o.

Ai grijă să nu o pierzi, i-am pus. Și să-ți cumperi mâncărică.


A râs din nou cristalin și a plecat spre altă tanti.

Ați văzut ce bună a fost cu mine?! face el ori ea, că tot nu știu.

Ajunsesem în centru, era de mers doar o stație. Cobor zâmbind pentru că ființa aceea continua să ciripeasca înfiorător de frumos. Lângă ușa deschisă m-a acostat urându-mi:

Să fii iubită!!!


Și zâmbea.


Să fii iubită...

Nu mulțumesc. Nu bogdaproste. Nu alte formulări patetice. Ci o urare. Cea mai frumoasă. În schimbul a 10 lei. Probabil cel mai bine cheltuiți în ultima vreme.



noapte bună,



mia (fanandrina p.)

Sensul, contrasensul și neînțelesul

Este clar: un lucru, oricât de oribil ar fi el, dacă este înțeles, doare altfel, este procesat altfel, metabolizat altfel, clasificat (în sensul de pus la sertar) altfel.Până când și moartea capată un sens al ei atunci când are o justificare: a muri de bătrânețe, spre exemplu, este o moarte mai puțin dureroasă pentru cei mai mulți dintre cei care rămân. De ce? Are o explicație. I-a venit ceasul. Punct. Simplu. Așa este orânduiala.

Pe când chestiunile neînțelese...

Ce reacție poți avea, de exemplu, când nu înțelegi? Zenit, nadir, un spațiu infinit între ele și tu undeva la mijloc. Încontro rațiunea ar trebui să apuce?... sau sufletul, dacă acela este instrumentul folosit. Cum decizi binele și răul când ești lipsit de orice reper? Și mai ales, cum să decizi, într-o beznă absolută, având siguranța că oricare ar fi direcția în care vei merge, tot va durea?

Urăsc jocurile de culise. Urăsc neînțelesul. Urăsc să mă trezesc în mijlocul scenei, ori al tablei de șah (că tot am prieteni pasionați), să asist neputincioasă la mișcările din jurul meu neputând să-mi părăsesc poziția pentru că jocul ăla pentru mine nu are niciun sens, nimic din dotarea personală nu mă poate ajuta să ies din arenă fără să pierd vreo bucățică din mine. Urăsc să mă simt expusă, implicată fără voia mea, fără să fi fost întrebată.

Iubirea mea de oameni se sfârșește acolo unde începe ipocrizia. Mă umple de mâncărimi, ca o râie. Și mai rău decât râia, mă mănâncă neputința. Când alternativele sunt doar două: ți-o iei sau dai cât poți de tare la rândul tău iar tu nu accepți nici una, nici cealaltă pentru că nu fac parte din tine, ce faci?

Ți-o iei, evident, pentru că reprezintă răul minor. O vânătaie trece, o bucată din tine dată de suflet este pierdută pentru totdeauna.

De ce? Pentru că oamenilor le lipsește puterea de acceptare de sine. Pentru a părea ceea ce nu sunt, pentru că nu există minciună de sine fără minciună de ceilalți. Și viceversa.

Eu nu mă pretind mai presus de josnicii. Dimpotrivă, indicele meu de găunozitate se înscrie probabil în medie, dacă aceasta a fost vreodată calculată. Numai că eu am sens. Sunt inteligibilă. Citeață. Nici mai bună, nici mai rea decât se vede. Nu-mi sunt fidelă nici măcar mie. Îmi doresc (peste măsură) lucruri nedoribile. Sunt însă dotată cu darul sincerității referită la mine, mai ales. Nu-mi vopsesc nici părul ca să ascund firele albe și nici nu-mi spoiesc conștiința.

În lumea mea contrasensul este semnalizat ca fiind opusul direcției ființei mele. Neînțelesul, o specie de mister acceptat. Orice se opune acestora, mă pune într-o dificultate extremă distrugându-mi miezul, spontaneitatea.



ps. acesta este un monolog. un spus de vorbe. efectele colaterale nu au fost calculate. în caz de erupții cutanate, consultați un doctor specialist în urticarie.




cu drag,



mia

Interrogative-rhetorical clause

Auzi, tu ai remarcat ce bine îmi stă îmbrățișarea ta?...



(refăcută după celebra publicitate a rujului Chanel, refăcută la rândul ei după celebra scenă cu Brigitte Bardot.)

fiecare cu al lui

sentiment de nemaiputut. se pot nemaiputea multe: drag, dor, nevoie. se poate nemaiputea de oboseală. sau de vrut să-ți umplii brațele. mai ales. se poate nemaiputea de toți și de toate. cel mai rău e să asiști la nemaipututul altcuiva și să nu poți face nimic la rândul tău. din cele mai diferite motive.

nemaipututul este tot un plin care însă face să simți gol și lipsă de altceva.e greu nemaipututul. și din păcate aparține tuturor. unora în mod deosebit.



noapte bună,




mia

Before sunset

Adică: http://www.imdb.com/title/tt0381681/

Este unul dintre filmele acelea difuzate pe la 3-4 dimineața, găsit de nesomn și urmărit inițial din lenea de a mai apăsa încă odată butonul de pe telecomandă.
Și unul dintre filmele mele preferate.
Sunt o persoană extrem de subiectivă. Prin urmare preferat la mine are o acepțiune cu totul specială: adică se mulează fix pe ceea ce sunt sau cred ca aș fi, spune lucruri pe care eu le gândesc, povestește chestii care mi s-au întâmplat și mie ori sugerează răspunsuri/soluții pe placul meu.
Partea stranie cu filmul ăsta e că îmi place deși îl detest sincer pe Ethan Hawke.Cu toate astea, băi, e excepțional în pelicula în chestiune! La modul că în ciuda cămășii oribile, a prea repetatului right?, a pomeților uscați, mă face să torc pe dinăuntru.
De ce?
Simțul frazei. Conversația, ritmul ei, gesturile întrerupte, privirile, sentimentul de sugrum și de nări astupate de dorința de a atinge pe celălalt.Plimbarea la întâmplare, peisajele de altfel banale care devin cu totul altceva...
Dar cel mai mult și cel mai mult îmi place sentimentul acela de click. Pac-pac. De a citi în privirea amândorura sentimentul acela clar, net, definit, pe care fiecare dintre noi măcar odată l-a simțit: deci ești tu. Tu ăla. Sau aia, mă rog.
Și sinceritatea conversației. Fără abureli. Tu ce mai faci? De rahat! Tu? Și hohotul care urmează.
E complet aiurea fără tine, își spun unul celuilalt. Dar probabil așa trebuie să stea lucrurile. Lucrul avut n-are să fie niciodată ca cel dorit.
Și mă lovește fix în plexul solar ideea că întotdeuauna am iubit exact ceea ce nu am putut avea. Sau tocmai de-aia, Dumnezeu știe! Și ca să fie lucrurile și mai triste, realizez că nu va fi niciodată altfel. În sensul că poate nu-mi doresc să am, ci doar să doresc. Și-mi aduc aminte de o chestie citită odată care spunea ceva de genul: a dori să vezi Veneția și a vedea Veneția sunt două lucruri total diferite.

Mamă, și ce-mi vine să-mi bag picioarele atunci!... Și chiar mi le-aș băga, dacă aș obține ceva. Pentru că stau să mă gândesc, vizualizez, imaginez și realizez că de fapt eu, idealista, dom'șoara Pardon-da-eu-trăiesc-cu-capul-în-nori-și-mi-place în realitate sunt total bulversată și înspăimântată de ideea că Veneția există și poate fi văzută, trăită. Pentru că nu aș mai știi ce să fac cu mine fără o destinație de visat. Și nu știu ce șă mă fac cu mine nici așa, în starea asta continuă de așteptare a biletului către Veneția...

E o noapte turbată asta, clar. Mi-ar fi comod un pahar de spumos care să-mi înțepe realistic limba, să-mi întunece rațiunea și să-mi dezlege nodurile... Și mai ales mi-ar fi comod cineva care să-mi povestească despre veneția...și vă rog să îmi iertați absența voluntară a majusculei.





noapte bună, mia...

Seducție

Nearticulat, echivalent cu discurs general. Dacă articulez, seducția devine un subiect despre mine și relația mea cu ea.

Eu și seducția suntem două prietene care se snobează reciproc.Ea pentru că probabil m-ar dori mai ștorfită. Eu, pentru că o consider pe alocuri o pițipoancă. Ea îmi zice mie: Vezi că ai și tu niște sâni!...Eu îi replic: Sfârcurile mele sunt în vărful neuronilor, gagico!
E o discuție amicală, desigur, între un fum de țigară și o privire aruncată pieziș în oglindă. Ea mă măsoară din cap până în picioare, închipuindu-și ce ar putea face cu mine, eu, ca s-o-ntărât, mă prefac că o ignor...Atât despre noi.

...Seducția este un joc al subtilităților. Este retrogust. Dâră de parfum. O vorbă prinsă în zbor. Un gând oglindit într-o privire care se vrea ascunsă.Este intimitatea unei glume înțelese doar în doi.Este cod comun. Gustul secretului. Al neantinsului și al neavutului. Al jinduirii.

Jocul seducției este dublusens (chiar contrasens ori sens giratoriu în jurul cozii, dacă vreți), metaforă și ghici-ghicitoarea-mea.

Seducția își poartă preaplinul pe dedesupt, are sinea descoperită în dantele și decolteuri. Doarme în așternuturi fine, mototolite. Nu e timidă, ci discretă. Mocnește. Bolborosește calm ca bucatele cele mai fine, coapte îndelung la foc mic. Îngână ca un copil pierdut în lumea lui.

O femeie este seducătoare atunci când știe să-și prezerve misterul.Când continuă să aparțină lumii ei.Când se dăruiește neatent, ca din greșeală.Când singurătatea ei echivalează cu liniștea.Când nevoia de celălalt nu este isterică. Când știe să posede fără să ia.Când nu cere, și nu pentru că se abține, ci pentru că își ajunge.

Un bărbat devine seducător atunci când are capacitatea de a identifica și lua pulsul venei de seducție a unei femei. Pentru că seducția nu e nici pe departe semnalizare a frumuseții. Seducția este cel mai fin exercițiu mintal. Cel mai înnebunitor joc pentru că are un singur scop: acela de a pierde. De a se pierde. De a ceda. De a nu mai putea opune nici cea mai firavă rezistență. Și mai ales, dar mai ales, de a sta pe loc nemișcat și a observa, printre gene, cum distanța se micșorează pentru că celălalt vine spre tine.Respirație tăiată.

Seducția este un fel de hipnoză pe trezie, în doi. Este nesomnul gândului de a mai găsi un lucru de nefăcut.Este un fel de ciliciu, o mâncărime nescărpinată, o mângâiere neterminată, un joc cu sine mai mult decât cu celălalt.

Seducția se exprimă fără să spună. Se arată doar în penumbre, în sunete vagi, este imaterială, lunecoasă ca o bretea pe un umăr distrat, este o buză răsfrântă, o privire rătăcită într-un gând.

Seducția trece dincolo de haine, de tocuri, de dantele, de flori ori complimente. Ea se cojește cu răbdare, fruct mic, în pielițe fine, și mai fine, pentru a ajunge la miez.

Și dacă ești acolo, însemnă că știi deja tot.



noapte bună,



mia (Cerceluș)