Este clar: un lucru, oricât de oribil ar fi el, dacă este înțeles, doare altfel, este procesat altfel, metabolizat altfel, clasificat (în sensul de pus la sertar) altfel.Până când și moartea capată un sens al ei atunci când are o justificare: a muri de bătrânețe, spre exemplu, este o moarte mai puțin dureroasă pentru cei mai mulți dintre cei care rămân. De ce? Are o explicație. I-a venit ceasul. Punct. Simplu. Așa este orânduiala.
Pe când chestiunile neînțelese...
Ce reacție poți avea, de exemplu, când nu înțelegi? Zenit, nadir, un spațiu infinit între ele și tu undeva la mijloc. Încontro rațiunea ar trebui să apuce?... sau sufletul, dacă acela este instrumentul folosit. Cum decizi binele și răul când ești lipsit de orice reper? Și mai ales, cum să decizi, într-o beznă absolută, având siguranța că oricare ar fi direcția în care vei merge, tot va durea?
Urăsc jocurile de culise. Urăsc neînțelesul. Urăsc să mă trezesc în mijlocul scenei, ori al tablei de șah (că tot am prieteni pasionați), să asist neputincioasă la mișcările din jurul meu neputând să-mi părăsesc poziția pentru că jocul ăla pentru mine nu are niciun sens, nimic din dotarea personală nu mă poate ajuta să ies din arenă fără să pierd vreo bucățică din mine. Urăsc să mă simt expusă, implicată fără voia mea, fără să fi fost întrebată.
Iubirea mea de oameni se sfârșește acolo unde începe ipocrizia. Mă umple de mâncărimi, ca o râie. Și mai rău decât râia, mă mănâncă neputința. Când alternativele sunt doar două: ți-o iei sau dai cât poți de tare la rândul tău iar tu nu accepți nici una, nici cealaltă pentru că nu fac parte din tine, ce faci?
Ți-o iei, evident, pentru că reprezintă răul minor. O vânătaie trece, o bucată din tine dată de suflet este pierdută pentru totdeauna.
De ce? Pentru că oamenilor le lipsește puterea de acceptare de sine. Pentru a părea ceea ce nu sunt, pentru că nu există minciună de sine fără minciună de ceilalți. Și viceversa.
Eu nu mă pretind mai presus de josnicii. Dimpotrivă, indicele meu de găunozitate se înscrie probabil în medie, dacă aceasta a fost vreodată calculată. Numai că eu am sens. Sunt inteligibilă. Citeață. Nici mai bună, nici mai rea decât se vede. Nu-mi sunt fidelă nici măcar mie. Îmi doresc (peste măsură) lucruri nedoribile. Sunt însă dotată cu darul sincerității referită la mine, mai ales. Nu-mi vopsesc nici părul ca să ascund firele albe și nici nu-mi spoiesc conștiința.
În lumea mea contrasensul este semnalizat ca fiind opusul direcției ființei mele. Neînțelesul, o specie de mister acceptat. Orice se opune acestora, mă pune într-o dificultate extremă distrugându-mi miezul, spontaneitatea.
ps. acesta este un monolog. un spus de vorbe. efectele colaterale nu au fost calculate. în caz de erupții cutanate, consultați un doctor specialist în urticarie.
cu drag,
mia
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu