Adică: http://www.imdb.com/title/tt0381681/
Este unul dintre filmele acelea difuzate pe la 3-4 dimineața, găsit de nesomn și urmărit inițial din lenea de a mai apăsa încă odată butonul de pe telecomandă.
Și unul dintre filmele mele preferate.
Sunt o persoană extrem de subiectivă. Prin urmare preferat la mine are o acepțiune cu totul specială: adică se mulează fix pe ceea ce sunt sau cred ca aș fi, spune lucruri pe care eu le gândesc, povestește chestii care mi s-au întâmplat și mie ori sugerează răspunsuri/soluții pe placul meu.
Partea stranie cu filmul ăsta e că îmi place deși îl detest sincer pe Ethan Hawke.Cu toate astea, băi, e excepțional în pelicula în chestiune! La modul că în ciuda cămășii oribile, a prea repetatului right?, a pomeților uscați, mă face să torc pe dinăuntru.
De ce?
Simțul frazei. Conversația, ritmul ei, gesturile întrerupte, privirile, sentimentul de sugrum și de nări astupate de dorința de a atinge pe celălalt.Plimbarea la întâmplare, peisajele de altfel banale care devin cu totul altceva...
Dar cel mai mult și cel mai mult îmi place sentimentul acela de click. Pac-pac. De a citi în privirea amândorura sentimentul acela clar, net, definit, pe care fiecare dintre noi măcar odată l-a simțit: deci ești tu. Tu ăla. Sau aia, mă rog.
Și sinceritatea conversației. Fără abureli. Tu ce mai faci? De rahat! Tu? Și hohotul care urmează.
E complet aiurea fără tine, își spun unul celuilalt. Dar probabil așa trebuie să stea lucrurile. Lucrul avut n-are să fie niciodată ca cel dorit.
Și mă lovește fix în plexul solar ideea că întotdeuauna am iubit exact ceea ce nu am putut avea. Sau tocmai de-aia, Dumnezeu știe! Și ca să fie lucrurile și mai triste, realizez că nu va fi niciodată altfel. În sensul că poate nu-mi doresc să am, ci doar să doresc. Și-mi aduc aminte de o chestie citită odată care spunea ceva de genul: a dori să vezi Veneția și a vedea Veneția sunt două lucruri total diferite.
Mamă, și ce-mi vine să-mi bag picioarele atunci!... Și chiar mi le-aș băga, dacă aș obține ceva. Pentru că stau să mă gândesc, vizualizez, imaginez și realizez că de fapt eu, idealista, dom'șoara Pardon-da-eu-trăiesc-cu-capul-în-nori-și-mi-place în realitate sunt total bulversată și înspăimântată de ideea că Veneția există și poate fi văzută, trăită. Pentru că nu aș mai știi ce să fac cu mine fără o destinație de visat. Și nu știu ce șă mă fac cu mine nici așa, în starea asta continuă de așteptare a biletului către Veneția...
E o noapte turbată asta, clar. Mi-ar fi comod un pahar de spumos care să-mi înțepe realistic limba, să-mi întunece rațiunea și să-mi dezlege nodurile... Și mai ales mi-ar fi comod cineva care să-mi povestească despre veneția...și vă rog să îmi iertați absența voluntară a majusculei.
noapte bună, mia...
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu