"You're Jurgen! ...
"And you are feeling!"
Este una dintre cele mai faine replici pe care le-am auzit vreodată într-un film.Dar să o iau de la începutul poveștii.
Cu o mică premiză referitoare la anumite lucruri dorite (și aici mă refer la chestii de suflet: cărți, muzică, filme...) care au dintotdeauna talentul de a mă găsi ele pe mine, ci nu invers. Adică la un moment dat din viața mea apar pur și simplu, fără să le fi căutat, deși le doream.
Filmul citat în titlul postării, Equilibrium, ( vezi aici http://www.imdb.com/title/tt0238380/), face parte dintr-o istorie ciudată care mă însoțește de ani de zile și care începe acum foarte mulți ani, pe vremea când nu exista televizorul color, cărțile erau marfă de piață neagră, iar eu obișnuiam, ca mulți alții, să ascult teatru radiofonic.
Îmi amintesc perfect atmosfera: seară de iarnă, întuneric beznă deși devreme, în casă o căldură umedă, cu condens pe geamul ferestrelor, caracteristic epocii. Mama călca rufe iar eu ma ocupam cu de-ale adolescenților (probabil făcutul de nimic, cu talent). Pornind aparatul de radio cu gest obișnuit, așa cum se face acum zapping printre cele câteva zeci de canale TV disponibile, găsim o piesă radiofonică deja începută.De Ray Bradbury nu auzisem la vremea aceea, eram prea necoaptă. Dar povestea m-a captivat cu un declic violent pentru că atingea argumentul cel mai drag mie la vremea respectivă: cărțile. Cărțile care erau arse, într-o lume în care pompierii nu salvau de foc, ci incendiau tot ce avea omenirea mai frumos, operele de artă. Asta mi-a rămas în cap atunci și finalul, în care oamenii, pentru a salva cărțile, devin ei înșiși povești, memorie vie, din carne, sânge și oase. O idee care, sincer, mi se pare imposibil de egalat în frumusețe. Adică să renunți la propria identitate de om și să devii, tot de dragul omenirii, un capitol viu de literatură. Ceva de genul: "Tu cum te numești?" "Divina comedie." "Îmi pare bine. Eu sunt "Visul unei nopți de vară".
Gîndul poveștii acesteia a rămas undeva, agățat în subconștientul meu, fără a încerca vreodată să dezleg misterul, să aflu numele piesei respective ori autorul. Până când...
... foarte mulți ani mai târziu, la o serată între prieteni, în Italia, întâlnesc un bărbat. Sebastian. Fără să știu că avea să devină una dintre cele mai mari iubiri vreodată trăită, experiență intelectual și sufletește pe cât de devastatoare pe atât de divină, discutăm despre una și alta, de la Iglesias la Istoria religiilor ( zic și eu), într-un schimb de replici amețitor și atât de bine potrivit încât părea scris și recitat, o joacă rocabolescă de idei nebune care începeau în mine și se terminau în el fără nici cel mai mic efort. Scena a durat o noapte întreagă, a depășit cu mult zorii și s-a încheiat cu revelarea marelui mister al poveștii cu cărțile și pompierii. Nu aș putea exact spune cum am început să discutăm despre asta, știu doar că ne-am pus pe povestit același lucru și că, după câteva minute am aflat totul: Ray Bradbury, Fahrenheit 451. El știa. Inutil să adaug că m-am îndrăgostit iremediabil.
Bineînțeles că am alergat cum am putut la librărie și că am cumpărat-o. Bineînțeles că a devenit și rămas un simbol. Așa cum este clar că lucrurile au sfârșit tragic și în lacrimi iar din povestea (mea) nu a rămas decât alfabetul special în care eu și el obișnuiam să ne scriem (inventat, evident, de noi doi pentru că aveam în comun o lume incompatibilă cu regulile realității).
Alți ani au trecut peste mine, alți oameni au venit să-mi contropească sentimentele ca să ajung la altă noapte, noapte de gânduri de-ale mele lipsită de somn și dau, din nou, peste un film de dat asta. Tot la fel, început. În care mai mult ca în Fahrenheit, nu doar creația omului este distrusă, ci, se încearcă anihilarea spiritului uman cu ceea ce are el mai reprezentativ: emoțiile.
Nu am să stau să vă povestesc filmul, nici plăcerea mea în a-l viziona. Vă spun doar cum un om transformat într-o mașină a morții și a distrugerii (cu toate condimentele filmelor de acțiune americănești) printr-o pură întâmplare, descoperă sensul cel mai profund, esențial al emoțiilor care sunt dintre cele mai simple: picăturile de ploaie care se preling pe fereastră, atingerea unei panglici roșii, tandrețea pentru propriile creaturi sau afecțiunea pentru un pui de câine, ca să ajungă apoi la paroxismul pierderii unui om drag.
Tot la fel, ani de zile nu am știut cum se numește filmul respectiv și nici nu am încercat să aflu. Atâta doar, uneori, mă gândeam că aș dori să îl revăd. Ceea ce s-a întâmplat.
Azi noapte. TVR 2. Și din nou, complexitatea și simplitatea dialogului:
"You're Jurgen!..."
și replica, absolut inegalabilă
"And you are feeling!"
cred că spune tot.
Așa că nu pot să vă doresc decât să îl vedeți și voi și să vă amintiți ce înseamnă atingerea unei panglici roșii ori frumusețea picăturilor de ploaie preligându-se pe fereastră.
cu drag,
mia
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu