Nu știu cum e la voi, dar la mine funcționează că dacă aștept prea mult și trec de pragul dincolo de care nerăbdarea se transformă în frustrare, orice lucru obținut rămâne oricum un lucru neavut, o dorință neîmplinită.
La fel și zăpada de azi.Și-a dat toată silința să mă impresioneze, dar, sincer, deși la un moment dat îmi flutura niște fulgi de-a dreptul exagerați pe la fereastra biroului, nu a fost același lucru. Atâta s-a întărâtat să îmi arate că deși în întârziere, tot ea e, încât a provocat de-a dreptul o pană generală de curent și m-a lăsat două zile la domiciliu. Degeaba. Alba asta, vâscolita asta pe care azi chiar am mâncat-o adunată direct de pe tufșuri, cum făceam în copilărie, nu e ea. Chiar de ne-am tolanit împreună, de am alunecat-o sub talpa cizmei pe un derdeluș improvizat la intrarea firmei... tot degeaba.
Zăpada mea a ratat șansa de a mă face fericită. Zăpada mea o simțeam în nări la un moment dat, o adulmecam cu nasul în sus, ca o lupoaică, o căutam în semne pe cer, voiam să îi presimt sosirea, să mă apuce fiorul acela nebun al anticipării, să mă ostenească, să mă oblige să mai stau un pic, și încă un pic ca să-mi ajungă bucuria de ea până în maduva oaselor...
Asta, în mod clar, trebuie să fie zăpada altcuiva, că a mea, nu e. Zăpada mea arată la fel, dar are alt gust, nicidecum de apă înghețată. Fâșâie altfel, căzând.
Prin urmare, am să aștept. Mai e o iarnă. Apare ea...
noapte bună,
mia
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu