5:04

Acest post reprezintă, de fapt, un post-it. O imagine scrisă a unui moment pe care nu vreau să îl uit. Pentru că, de fapt, acest blog nu este altceva decât un cufăr unde eu adun chestii prețioase.

De data asta nu am să fiu așa de metaforică (după cum mi-a caracterizat scrisul cineva aseară); dimineața de azi nu a fost o întâmplare dincolo de închipuire ci pur și simplu o clipă frumoasă. Așteptată, e drept, de ceva vreme. "Momentul de 3 dimineața", îi spuneam...


Cațiva prieteni, dintre cei mai dragi, un castron cu pufuleți, un pahar de vin (cu picior!) plus melodia 1 urmată de 2,3 și 4. Spatele sprijinit de ușa dulapului, fesele direct la podea, ochii obosiți cu pleoapa grea, ca după petrecere, tigarea fumată pe scara blocului în companie, în contact direct cu cimentul, vocile șoptite care fac schimb de vorbe...

Lucrul cel mai frumos în toată situația asta a fost să simt cum de undeva relaxarea se scurgea în mine iar oboseala începea să doară în mușchii spinării care se destindeau, în sfârșit, după o săptămână grea. M-a cuprins o senzație de liniște pe dinăuntru care arăta probabil pe chipul meu a melancolie. Ceea ce nu a fost, pentru că în realitate îmi era pur și simplu bine.

Apoi paharul s-a golit, pașii pe scări, aerul rece în nări, miros de zori de zi, o mână strânsă...

5:04.


A fost ultimul lucru pe care l-am văzut înainte ca perna să-mi atingă obrazul.


mia





ps. prietenilor mei.

Șapte straturi pân' la suflet

Șapte cercuri concentrice. Șapte hotare între care îi închid pe toți acei de care într-un fel sau altul sunt legată. Un fel de sistem solar care nu este solar ci sufletesc. Figuri dragi ce gravitează în jurul axului meu sentimental. Șapte filtre către centrul ființei mele.
Distanțele le măsor în grade de dor, eventual, direct proporțional. Filtrele funcționează prin cernere. În spațiul cel mai îndepărtat stau ființele al căror nume sau chip abia mi-l amintesc. La epicentru stau ființele cele mai dragi, atât de dragi încât au puterea să îmi schimbe geometria sufletească.

În reprezentarea aceasta aproape tehnică, ori astronomică dacă preferați, a hărții ființei mele intime, există constante așa cum există variate, oamenii vin și pleacă din mine după cum îi taie capul. Ori după cum și cât mă țin pe mine puterile.

Unde vreau să bat? ...poate vă întrebați.

Ideea asta cu cercurile mi-a venit într-o clipă în care, sufocată de tot felul de simțiri contradictorii, am realizat în mod limpede că unor oameni le pot face față rămânând propriul meu stăpân, în vreme ce altora, indiferent de intensitatea strădaniilor mele, nu mă pot opune, nu le rezist, nu mă pot abține să le dau într-una din mine, tot ce sunt, până la epuizarea de sine.
Și atunci m-am întrebat de ce. Ce forță mă împinge să mă comport pleonastic și fără urmă de profit?
Lungă vreme nu am înteles. Până când în mintea mea nu s-a conturat clar imaginea celor șapte straturi de suflet. Și atunci a devenit limpede că cine stă în mine, în centrul meu, nu mai întâlnește paznici, nici opreliști. Neblocat fiind de bariere, zburdă nestăvilit, sărind prin mine ca un copil pe o saltea și făcându-mă să mă clatin; dacă zgârie aerul cu unghiile de fapt mă zgîrie pe mine pe interior, dacă agită un cuțit, mă taie, doarme într-un colț și-mi rămâne urma obrazului său în perne, râde și mă gâdilă, făcându-mă să râd la rândul meu... și tot așa, de-acolo din punctul zero al ființei mele, are putere totală asupră-mi și toate astea fiindcă se află atât de în adânc în mine, încât, probabil, a devenit eu.




mia