Hey, you...

Oameni.

Postarea aceasta mi-au inspirat-o două lucruri, dintre care unul, de fapt, nu este un lucru, ci un om. Celălalt este un cântec. Și dacă stau să ma gândesc ma bine, nici "lucrul" nu este un lucru pentru că a fost simțit și scris tot de un om.

...Sunt obosită. Obosită să simt.Sufăr de un fel de bulimie a emoțiilor. Este singurul mod în care știu și pot să trăiesc. Dar vine și momentul în care, la propriu, dau pe afară. Îmi simt sufletul ca tras pe roată, întins la maxim. Îi aud încheieturile trosnind.

Apoi se întâmplă să ascult următoarele:

"Hey you ! out there in the cold
Getting lonely, getting old, can you feel me?
Hey you ! Standing in the aisles
With itchy feet and fading smiles, can you feel me?"

Mă ating ca o strângere de mână vorbele astea: can you feel me? Simți că sunt aici?
Spus de un necunoscut altui necunoscut.
Insinguratule, simți că sunt aici?
Da, o strângere de mână. Ca între doi oameni care nu au altceva.
Hey, you...
Tu, omule. Sunt aici.

Atunci apăs hiptonic replay, la nesfârșit, o dată, de o sută de ori. Can you feel me?
Și mă gândesc la toți oamenii mei, pe care i-am pierdut. La cei pe care nu i-am găsit. La cei pe care îi am și din obișnuință nu-i mai simt. La cei pe care îi vreau și nu pot să-i simt. La distanțe de tot felul. Și atunci strigătul se face mai intens : "hey you!!!..."

Omule!!! Would you touch me? Atinge-mă ca să simt că sunt.

Nevoia noastră unul de celălalt este pe cât de poetică, pe atât de letală. Ne definim, ne știm, ne simțim prin reflectare unul în celălalt. Prin contrast ori comparare. Sau contopire. Adică topire împreună.

Oamenii sunt frumoși pentru că în general mărunți, mojici și surzi dar cu o incredibilă capacitate de a se ejecta din sine către celălalt. Și atunci are loc miracolul cel mai frumos.

Can you feel me?...

Simți că sunt aici?








noapte bună,


mia