Titlu asta merita fiecare majuscula.
Azi am avut o zi buna.Deja un noiembrie de genul asta, cu frunze moarte, da, dar soarele straluncind intes pe un cer care se incapataneaza de trei saptamani sa ramana senin si de un albastru infinit, aerul cald, atmosfera de respiro... Zilele astea insorite parca ar fi un cadou. Si sunt, daca stau si ma gandesc la cat am economisit pe factura de gaze! Sunt zile de iesit din casa, zile in care nici macar nu iti vine sa pui muraturi , asa-i de cald si frumos!
Pai daca pe langa asa minunatie de noiembrie, mai pui si experienta mea de azi, iese o zi scoasa ca din povesti! Inceputul nu a fost promitator: m-am trezit tarziu (voit si meritat dat fiind numarul de ore pe care le-am lucrat in ultima saptamana) simtindu-ma imbatranita cu minim doua decenii. Si batuta oscior cu oscior, asa cum bat cofetarii untul pentru aluatul de croissante. Mi-am zis ca nu e drept, ca ar fi trebuit sa ma simt revigorata, nu ca trecuta prin masina de tocat ! M-am dres cu o cafea si vreo 3 patratele de ciocolata alba si odata imbracata, am purces la drum cu treburile zilei. Mai intai am ajuns pe la facultate, sa predau un referat( pe ultima suta de metrii... ) si apoi la secretariat , cu chestiuni administrative. Citesc programul pe usa si mi se pare ca ma aflu acolo intr-un moment bun.( fara sa iau in seama starea de confuzie in care prea multele mele ocupatii m-au bagat, impiedicandu-ma sa mai inteleg, de exemplu, ce zi a saptamanii este). Cioc-cioc timid: Buna ziua , zic eu , se poate ? Nici un raspuns. Doar o privire acra. Se poate sa fac si eu o adeverinta ?, incerc iar, tot cu timiditate, ca deh, poate se supara Magnificenta Sa Doamna Secretara. Nu. Raspuns sec. Dur. Orarul de lucru cu studentii s-a terminat. Si pentru cei care lucreaza si nu pot veni in alt orar ?... , fac eu pe jumatate strengareste, pe jumatate complice. Programul e acelasi pentru toti. Si replica asta v-as ruga sa v-o imaginati pronuntata de Arnold in Terminator I . Am inchis usa si atat. Ce era sa-i zic ? Ca sunt Sarah Connor si viitorul depinde de capacitatea ei de a demonstra un pic de umanitate in clipa accea de nevoie pentru mine?!... Secretara comunista, ce sa mai !
Am plecat de-acolo nervoasa gandindu-ma ca ziua de azi e destinata piezei rele. Aprind o tigare asteptand autobuzul in statie. Urc, ma asez linistita pe scaun si-mi pun castile in urechi.Muzica ma mai relaxeaza si vremea frumoasa ma face iar sa ma simt bine. Cobor in centru si merg spre Palatul Culturii. Intrarea bibliotecii,blocata de trafaleti si alte ustensile zugravelnice! E clar, azi n-o sa rezolv un rahat! mi-am zis incercand sa ma consolez. In definitiv, zile proaste am mai avut , si au trecut toate. Si totusi, nu ma las. Hai sa dau o tura, imi zic din nou, poate se intra pe altundeva. Intr-adevar, exista o alta intrare pe latura nordica a cladirii. Gasesc o usa intredeschisa si intru. Vazusem niste rafturi cu carti si mi-am imaginat ca trebuie sa fie biblioteca. Cand colo, doua doamne si un domn , stateau la barfe si cafele. M-am ratacit , zic . Caut biblioteca. Imprumuturi? ma intreaba domnul prezent. Da, fac cu jumatate de gura nestiind daca o fi si el din rasa secretarei de mai devreme. Veniti cu mine,spune cu gingasie parinteasca. Si ma ia de brat si ma conduce catre intrarea corecta. Fara sa ma dojeneasca , fara sa ma traga de urechi ca de ce nu am citit indicatiile de pe pereti. La capatul culoarului, ultima usa la dreapta. Atat. Amabilitatea facuta persoana. Primul miracol al zilei. Urmat de milioanele de senzatii placute care m-au napadit indata ce am dat cu nasul de locurile acelea. Un aer prafuit si comunist si invechit dar atemporal si atat, atat de drag incat mi-au navalit pe buze toate zambetele ratate ale acelei zile. Toate de-odata. Doua bibliotecare. Una mai intepata. Cealalta, mai durdulie si mai mamoasa. Stau la coada. Da, deci chiar da ! Stiu, si eu ma imaginam singura, intr-un loc pustiu ca dupa o catastrofa nucleara mondiala, unde se aude ecoul propriilor mei pasi; dar nu e asa. Erau pe-acolo studenti ce cautau de-ale scolii, o alta fatuca ce tocmai predase vreo 5 romane ( de dragoste dupa culoarea copertii ! ) , o alta atat de micuta si fada ca parca era plasmata de imaginatia mea. Cand mi-a venit randul, m-am fastacit. Eram ametita de mirosul de carti vechi, bulversata de curiozitatea de a citi cat mai multe titluri pe cat mai multe cotoare in timp ce asteptam, dornica sa ma plimb, din nou copila, printre rafturi si sa caut, inca o data, Povestile Nemuritoare. Am balbait cele trei titluri pe care le cautam. Bibliotecara cea tanara m-a mustrat ca nu -stiu- ce ( se vede ca trebuia sa fi facut o cautare prelabila in baza lor de date inainte de a prezenta cererea). M-am scuzat, la care doamna bibliotecara cea pufoasa a zis impaciuitoare : " las' ca nimeni nu stie ce sa faca de prima data". Ma simteam in al noualea cer. As fi vrut sa le intreb o mie de lucruri : sunteti fericite ca sunteti bibliotecare ? cum este ? cate carti ati citit? de cati ani lucrati aici? etc, etc, etc. Cand eram micuta, iara cartile nu prea se gaseau de cumparat, cea mai mare dorinta a mea era sa ma fac bibliotecara. Si acum mi-ar placea. Cine stie, poate intr-o zi...
Ma rog. Mi-am facut fisa. Deci sa stiti ca eu am din nou fisa la biblioteca la fel ca acum ... trei secole sau cate or fi trecut ! Mi-am luat cartea, singura disponibila din cele trei de care aveam nevoie, am semnat intreband cand trebuia sa o restituiesc si , prosteste, inainte sa ies spun: Stiti, sunt fericita ! Bibliotecarele, zambind indulgent, mi-au raspuns in cor: Ne pare bine . Nu stiu ce mi-o fi venit sa le spun asta, dar chiar asa ma simteam.
Dupa experienta respectiva, tot restul zilei a mers ca uns. Pana seara, la servici, cand am intrat pe tura. Dar asta e alta poveste, urata, pe care nu am sa o povestesc.
Noapte buna !
Mia
