Consumismul şi nuca solitară

Trăiesc cu impresia că în zilele noastre totul se poate reduce la ideea de „fast food” , consum descreierat de savoare în serie ; am auzit odată un expert gastronom vorbind despre gustul deosebit al nucilor de nuc solitar. Pe-atunci m-am gândit : "Ăsta e dus cu pluta !...” O nucă e o nucă , în definitiv. Cu trecerea anilor însă , am învăţat "gustul” lucrurilor deosebite , unice şi ori de câte ori am simţit crescând în mine o voce care se revolta din dorinţa de a fi eu unică, m-am gândit la nuca aceea care , se pare , ar avea un gust deosebit deoarece rămâne în bătaia vântului , a ploilor , agăţată cuminte pe ramura ei acolo , în mijlocul unui câmp unde nici măcar nu se înţelege de ce a crescut copacul ăla , unul singur . Să fi fugit de ceilalţi nuci ? Erau prea banali ? Plicticoşi poate ?...

Şi aşa se face că în prezent , totul se consumă în repezeală pentru a fi apoi , cu cât mai curând , cu atât mai bine , aruncat ori arhiviat. Iubirea se consumă ca la fast food , sexul este şi el un produs tot de fast food , căsniciile se consumă precum o shawarma , un hod dog îngurgitat în fuga spre servici. Până şi durerea , doliul , sunt produse de fast food. Un om îndurerat , un om care-şi pierde minţile din dezamăgire este considerat un om slab şi riscă efectiv să devină un marginalizat. Selecţia ne-naturală a societăţii face din noi aparate automatizate . Şi dacă nu ţi-ai găsit încă butonul unde să apeşi ca să nu te mai doară , e problema ta. Dacă Shakespeare ar fi trăit şi scris astăzi , poveştile sale tragice ar fi considerate probabil ca fiind nişte telenovellas . Julieta şi Romeo ? Doi inconştienţi cu capul în nori care n-au ştiut să-şi vadă de propriul interes . Othello ? Un gelos patologic incapabil să-şi găsească altă muiere. Hamlet ? Un ratat care vorbeşte cu craniul măscăriciului de curte.

În ziua de azi , dacă simţi , eşti pierdut. Alegerile făcute din impulsuri emotive sunt riscuri inutile pe care ţi le asumi din prostie. Compromisul este cel mai bun amic al consumismului. Ăştia doi ies la terasă seară de seară frecându-şi mâinile de bucurie. Sunt unicele brand-uri de succes. Nimic altceva nu rentează. Calitatea , fie ea sufletească ori fizică ,palpabilă , măsurabilă , este un rebut. Nu. Nu. Şi iarăşi nu. Azi trebuie să produci , să faci bani care să producă alţi bani . Azi trebuie să fii licenţiat , prost cu diplomă , ce contează , trebuie trecut la "sivi”. Azi , o secretară ( şi repet , secretară , adică fata drăguţă care aduce cafeaua şi scrie mail-urile ) trebuie să fi făcut studii superioare. Superioare ? Draci ! Poate că educaţia universitară ar trebui la rândul său categorisită în "studii superioare inferioare” şi "studi extra superioare” . Da , sună idiot , dar ce spuneţi atunci de "all inclusive” şi "ultra all inclusive” ? Ce înseamnă asta , domnilor ? E ca şi cum ai spune "tot” şi "tot plus încă ceva”. Dar "tot” nu înseamnă a "tot” ? Ce, Doamne iartă-mă , vrea să însemne "ultra tot” ?!! Vedeţi cât de absurdă şi fără sens e lumea în care trăim ? Dacă nici măcar superlativul absolut nu mai face vreo diferenţă, vai de sufletele noastre !... Zau aşa.

Cât despre consumism, acesta nu produce altceva decât gunoi , din ce în ce mai mult gunoi. Şi la figurat , dar cel mai mult , la propriu. Nu e o tâmpenie , am observat lucrul asta la mine. Cu cât cheltui mai mulţi bani , cu atât mai mult gunoi produc. Când n-am bani , nici măcar nu trebuie să scot pubela la poartă. O să ajungem să ne fie ruşine de gunoieri şi să ne furăm mizeria între noi. "Cum , să aibă vecinul pubelă mai plină ca a mea ?!..." Aţi băgat de seamă că în perioada sărbătorilor de Paşti , la socoteala ouălor vândute şi a mieilor sacrificaţi s-a adăugat şi numărătoarea tonelor de gunoi produs? Puţin de data asta , ca n vreme de criză , deh.

Şi mă iau din nou exemplu pe mine , a propos de pantofi , haine , cosmetice , ustensile de bucătărie şi alte acareturi. Am ajuns să uit că am. În mine este tot timpul accentuată senzaţia că îmi lipseşte ceva , că mai am ceva de cumpărat şi nu mă ajung cu banii. Apoi , când vine vremea curăţeniei de primăvară , ce credeţi că fac ? Evident , umplu ,spre invidia vecinului, pubela. Şi atunci mă gândesc la bucuria imensă a perechii noi de pantofi pe care mi-i cumpăra mama pentru că începeam şcoala. Scârţăiam de înnoită ce eram la 15 septembrie ! Mă mânca şi pielea . Dar nimic nu egala fericirea aceea.

Să nu credeţi că sufăr de nostalgia trecutului ; mie , ca şi tuturor celorlalţi, îmi convine să am mai mult din tot. Păcat că nu mai ştiu să mă bucur cu atât intensitate ca atunci. Deci , mă întreb : la ce bun ? Nu slăvesc sărăcia dar deplâng lipsa echilibrului. Când totul este accesibil , nimic nu mai se face dorit. Aceasta este semnificaţia consumismului.

Aţi observat cum casele sunt din ce în ce mai spaţioase şi totuşi ne simţim sufocaţi? De ce cu atâta tehnologie în serviciul nostru , suntem din ce în ce mai mult în criză de timp ? Ce e graba asta ? De ce totul trebuie consumat în picioare , la repezeală , între o treabă importantă şi cealaltă ? Nu ar trebui să fie calitatea vieţii singura "treaba” importantă ?

Lucrurile bune , la gust , la vedere şi la suflet ( al nostru) au nevoie de timp , de răbdare , de aşteptare . Cât de aproape de sublim este mirosul sau simpla vedere a primului ghiocel ? Cât de frumoasă e carnea roşie a cireşei de mai ? Cât este de savuros un vin lăsat să-şi facă damblaua şi să îmbătrânească după legea naturii ? Sau cozonacul lăsat să se umfle până la plezneală sub ştergarul curat , cocoţat sus , pe dulapul bucătăriei , la căldură ? Cât este de dulce un sărut suspinat , visat o mie de nopţi , imaginat , întors pe toate părţile înainte de a se întâmpla aievea ? Cât de tare îţi face să-ţi bată inima o întâlnire aşteptată până la sfârşeală ? Se poate măsură nerăbdarea unei mame de a vedea pentru prima data chipul pruncului purtat în pântec nouă chinuitoare luni ? Cât ia unei boabe de grâu să devină felia ta de pâine ?

A viola timpul şi natura lucrurilor ne creează o imensă frustrare. De aceea este bine să purtăm un pantof până-l găurim , să iubim până la capăt , să suferim până dăm de fundul lacrimilor , să aşteptam pâna când aşteptarea se consumă , scurgandu-se ca nisipul unei clepsidre şi să învăţăm să facem diferenţa între o nucă crescuta într-un nuc solitar şi cealaltă , nuca de serie .



mia