Despre despărţire sau Gladiatorii bătăliilor pierdute

Până acum nu am înfruntant niciodată subiectul despărţirii , al ruperii în două a unui întreg care la rândul său odata fusese nişte bucăţi. Vorbeam deunăzi cu un prieten care îmi spunea că masele necesită motive de speranţă şi că aceasta uneori pot fi indusă chiar de către de aparatul statului pentru a evita fenomenul sinuciderior în masă şi a altor forme de tăiere de vene. Prin urmare , în momente istorice dificile , filmele au întotdeauna un final fericit (până şi cele în care se moare !) , loteriile înfloresc şi explodează în premii arhi-multi-pluri-milionare iar mioarele cu frica zilei de mâine sunt ipotetic conduse de către un baci grijuliu către bâlciuri şi tărâmuri inexistente ale tinereţii fără bătrâneţe şi ale vieţii fără de necaz.

Probabil din acelaşi motiv , indusă la rândul meu de „gandul pozitiv către astral” care , după cum se ştie , se întoarce înapoi precum un bumerang cu forţă înmiită , am evitat să vorbesc despre despărţire . De fapt am evitat să mă gândesc la despărţire. Ce semnificaţie poate avea „despărţirea” atâta timp cât suntem învăţaţi de mici că până şi după moarte există un fel de reuniune de familie ?!

După părerea mea , cel mai cinstit mod de a defini „despărţirea” este acela de a spune că este ceva ce stă la polul opus „împreunării” , practic acţiunea omonimă acesteia. Prin urmare , ca şi împerecherea , despărţirea are rituarile ei , la fel de ridicole şi lipsite de sens , dacă stăm şi ne gândim bine , în urma cărora va fi declarat un învins şi un învingător. De aici şi titlul , pentru că , se ştie , bătăliile gladiatorilor erau semnate de moartea celui învins. În cazul acesta este vorba despre o moarte simbolică , de o anihilare simbolică , de o eliminare simbolică prin înfrângerea totală. Nu există scor de egalitate. Niciodată nu te poţi despărţi în mod egal. Deşi există divorţul de comun acord, spre exemplu , decizia iniţială este întotdeauna doar a unuia dintre parteneri.
Dacă ritualul împerecherii presupune lucruri drăgălaşe şi gingăşii precum ar fi florile şi mesajele de dragoste , cel al despărţirii presupune mesaje pline de furie şi dezamăgire şi cam atât. „ Îl las, fir-ar al dracului , să văd dacă poate fără mine !” . Surprise ! ... Poate. Şi nu numai că poate , dar poate chiar şi cu o alta , sau cu mai multe. Da , viaţa e mai rău decât o cacofonie , domnilor .

Acum , în ritualul despărţirii , mai mult ca niciodată este nevoie să fie declarat un învins. Teoretic , cel învins ar trebui să fie cel lăsat. Numai că uneori cel lăsat reuşeşte să răstoarne situaţia în favoarea lui , devenind învingător. Într-o despărţire , la prima vedere , învinge ăl mai cu moţ , cel mai puternic , capabil să-şi ţină emotivitatea în frâu , să gândească la rece , să-şi facă două socoteli şi să vadă cum să iasă la liman cât mai repede şi mai bine. În cazul în care acesta din urma este şi cel care decide ruptura , el va trebui să treacă obligatoriu prin faza vinovăţiei vis-a-vis de suferinţa provocată , după care , cu eleganţă , va încerca să dispară ca măgarul în ceaţă lăsând cât mai puţine urme. Pentru o perioadă va fi cel blamat , cel arătat cu degetul , jigodia , neomul iar apoi rolul lui va fi vag , un fel de umbră , întrucât concluzia este că „ a fost mai bine aşa” ori „ tot răul , spre bine”. Câteodată neomul încasează o palmă simbolică atunci când partenerul abandonat ,în loc de a cădea în genunchi implorând , în loc de a-şi pune ţărâna în cap smulgându-şi hainele de pe el , înghite o mare durere , o suferinţa nedreaptă şi nemeritată cu demnitate , fără să-şi plece capul ci pur şi simplu plecând. Atunci , neomul rămâne stupefiat şi pentru o bucată de vreme dezorientat deorece el era deja pregătit fizic şi psihic pentru a înfrunta faza învinuirilor. Iată de ce , acesta , surprins peste măsură , are nişte momente de îndoială şi socoteşte dacă nu cumva o fi comis cea mai mare tâmpenie din viaţă sa. După care , peste măsură de jignit în egoul sau nemăsurat , are chiar tupeul să ceară socoteală pentru indiferenţa demonstrată : „ M-ai uitat chiar atât de uşor?!” va spune el .
În acel moment , cel abandonat tocmai a răsturnat situaţia în propria favoare. Nu cu ideea reîmpăcării , ci cu ideea unei subtile răzbunări .

Arar despărţirea intervine brusc. În general , ca şi furtuna , ea este anunţată de nişte nori mai cenuşii la culoare , de câteva fulgere şi trăznete seci , aşa, fără ploaie. Când ideea despărţirii se insinuează întâia oară într-un cuplu , unda de şoc emotiv este atât de puternică încât , atât cel tentat să lase ca şi cel lăsat , sunt cuprinşi de o imensă panică , senzaţia de gol este vertiginoasă , ca şi cum ai sta deasupra unei prăpăstii fără sfârşit , drept pentru care se aruncă disperaţi , cu avânt şi ardoare regăsite , unul în braţele celuilalt. În momentul acela , vrei de spaimă , vrei de bucurie , se întâmplă un mic miracol iar cuplul prinde din nou strălucire ,precum o bijuterie dată la şlefuit.

Din păcate miracolul este unul de scurtă durată , norii se adună la orizont şi mai grei şi se rup , se deschid gurile cerului şi plouă , plouă cu învinuiri , cu blesteme , cu regrete. Plouă în lacrimi , în singurătăţi , în melodii triste , în amintiri retrăite cu sufletul cuprins de epilepsia dragostei pierdute. Dar lucrul cel mai oribil este semnul imens de întrebare care rămâne : de ce ? Din vina cui ? Ce am făcut ? Unde am greşit ? Care pas nu l-am socotit cum se cuvine ? Puteam face ceva ca să nu se întâmple ? Ar fi trebuit să înţeleg de mai demult ? Ce semnale , ce simptome nu am ştiut să interpretez ? De când mi-o coace ? Are pe altcineva ? ş.am.d. Interogativele sunt de rândul milioanelor. Un singur lucru este cert , palpabil : senzaţia de gol. Ca un fumător înrăit ce duce dorul ţigării dintre degete şi nu al fumului din plămâni când s-a lăsat de viciul poeziei rău mirositoare care este fumatul , la fel şi împerecheatul rămas singur trăieşte simţul inutilităţii. Nu ştie ce să facă cu acel timp rămas liber şi gol , ca o umbrelă agăţată în cuier la vreme de caniculă. Mulţi îşi reactualizează lista „ lucrurilor de facut” din vremea singletudinii : sport , studiul unei limbi străine , un curs de calculatoare sau chiar de dansuri. Alţii se lasă pradă dulcii uitări a aburilor alcoolului , alţii se aruncă cu capul înainte şi se spetesc cu munca , alţii dau în sindromul eternului adolescent şi o iau de la capăt cu discotecile , prietenii , nopţile nedormite. Orice , numai să umplii golul acela căruia nu mai ştii să-i găseşti un rost. Din păcate a fost ştiinţific demonstrat de către I.I.F. ( Institutul Inimilor Frânte) că înfăptuirea de lucruri menite se te faca să uiti nu fac altceva decât să-ţi retrezească amintirile. Prin urmare , decizi să creşti. Oricum la vârsta ta , in discoteca nu faci altceva decât sa te simţi si mai ridicol. Nopţile de nesomn te lasă chiaun şi fără vlagă , tot ce-ţi doreşti este un corp cald şi o alta ceartă pe seama ... colacului de la WC. Prin urmare accepţi condiţia ta de om rămas al nimănui ,te deprimi , sigur de-acum că niciodată , dar niciodată , nu vei mai întâlni pe cineva cu care să-ţiplacă la fel de mult să te cerţi . Din fericire greşeşti. Vei găsi cineva cu care te vei certa şi mai mult . C'est la vie.

Când intervine despărţirea , fiecare se umflă în penele sinei lui, îşi umflă pieptul gâlgâitor de orgoliu dând semnal de începere seriei „ eu nu ...” .În primul rând: „ Eu nu-l sun , nici moartă !” . Apoi : „ ŞI nici nu mai răspund la telefon !” „Si dacă mă sună , spune-i că am ieşit în oraş cu fostul iubit .„ „ Eu de el nu mai vreau s-aud câta viaţă oi avea !” Iar in final :„ Eu nu o să mă mai îndrăgostesc vreodată!”

Urmată de seria „ eu o să „ , în care se vor promite a se face toate acele lucruri cu care l-ai amininţat sau ai ameninţat-o într-una , fără să le fi pus vreodată în practică.

Perioada acestor publice declaraţii se încheie cu faza : „ Lasă că... „ „Las' că vede el” , „las' că-i arăt eu ei „, sau , în cazul în care soseşte de la terţi , „lasă că trece „.

Apoi sunt de luat în calcul întâlnirile inopinate , când inima îţi sare din piept ca o dementă şi-o ia la goană , dându-te de gol în roşeaţa obrajilor ori în tremuratul mâinilor.

Însă lucrul în absolut cel mai greu de suportat în urma unei despărţiri este datul explicaţiilor cunoscuţilor tăi. Ce mai face Ics ? Nu ştiu , ne-am despărţit , spui cu nonşalanţă. Vai , dar cum , dar de ce , eraţi un cuplu atât de frumos , dar cum se poate şi ce s-a întâmplat . Într-o viaţă perfectă , tu , suferind , umbra persoanei care ai fost , chinuit la rândul tău de aceleaşi întrebări , cu un „ de ce” imens marcat cu fier roşu pe materia ta cerebrală , ai fi liber să strangulezi cu graţie persoana în fapt , să-i stingi o ţigare consumată pe corpul curios şi ţi-ai continua drumul singuratic şi liniştit . Dar trăind într-o lume imperfectă , ori perfect şi total tâmpită , dai un răspuns vag , oricare răspuns, adăugând că „ oricum e mai bine aşa , acum sunt liniştit , mi-e bine singur . „ Aham. Şi porcul zboară până la nori.

Mila celorlalţi este deasemenea greu de suportat. „ Ai văzut , saracul, ce i s-a întâmplat ?! Un băiat aşa bun...” dar treaba asta nu te deranjează la fel de mult , în definitiv crezi şi-ţi spui acelaşi lucru chiar şi tu.

Despărţirile în general sunt lungi ani , decenii. Despărţirea e o vină , o culpă nepedepsită , o scamă pe suflet , un sens de vertij de care cu greu te vindeci. Actul în sine , ca şi cel sexual , se consumă repede. Procesul ce urmează este precum un drum greu de parcurs. Să devii doi din unu este un fel de naştere în sens contrariu. Ceva din tine rămâne definitv cu celălalt ceva din fostul partener e lipit de tine. Ca un om ce suferă o operaţie chirugicală extrem de invazivă , ca o şopârlă care îşi pierde coada , ai nevoie de timp ,ca să-ţi crească la loc carne acolo unde a fost estirpata , tăiata ,smulsă . Procesul se încheie abia după ani , când reîntâlnind persoana mult iubită , cu un tremur , descoperi că , într-adevăr , ţi-a trecut.





Noapte bună !


mia