Cana Jacobs , bidonul şi micul comunitar

Există un obiect verde-auriu care încetişor şi neştiut de nimeni şi-a făcut loc în casa şi obiceiurile fiecărui român comunitar : cana Jacobs. Toată ziua m-am frământat încercând să-mi amintesc un eventual echivalent al acesteia din epoca ceauşistă ; n-am găsit. Poate şi din cauză că , pe vremurile acelea, de unii amar regretate, nu existau gadget-urile. O idee nesănătoasă , dealtfel , dacă stai şi te gândeşti că nimic în definitiv nu este gratuit cu adevărat. Victimele capitalismului sălbatic însă iubesc gadgeturile deşi , cu excepţia sus-numitei căni , în general sunt obiecte nefolositoare de care te vei împiedica în mod constant prin casă până când te vei decide să le îndeplineşti destinul ,aruncându-le la coşul de gunoi.

După părerea mea , singurul lucru sănătos în comunism era lipsa futilităţilor. Pe vremuri, la gunoi se aruncau numai resturile de mâncare , că altceva, nu aveai ce. Chiar şi coaja de penene era răzuită vânjos înainte de a fi aruncată , cutiile de şarlotă erau reciclate de gospodine , cu sticlele goale copilaşii mai făceau un bacşiş ( o sticlă de bere , 50 de bani !) , borcanele se foloseau pentru conservele de iarnă , sacoşa de un leu se folosea la inversosimil ( am mai zis eu că românul suferă şi acum de "sindromul pungii”) , cutiile de chibrituri deveneau "ruble” , iar ambalajul ciocolăţii se folosea în loc de semn de carte ( în care îţi mai băgai nasul din când în când ca să-ţi aminteşti ce bună a fost) .Considerând toate acestea , am putea spune că pe-atunci chiar şi câinii comunitari ce frecventau popota ghenelor de cartier se hrăneau "bio”, nu?

Dar să revenim la cana Jacobs ( care are un fel de rubedenie mai puţin prezentă , şi anume cana roşie Nescafe') . Cana Jacobs uneşte românii mai mult decât imnul naţional şi cred că poate fi definită leit-motivul infinitei perioade de tranziţie prin care noi toţi trecem fără a întrevedea lumina de la sfârşitul tunelului. Cana Jacobs este precum cravata roşie de pionier , doar că e verde şi nu se poartă la gât. Cana Jacobs va deveni pentru copiii noştri un suvenir ceramic al casei natale. Iubesc cana Jacobs pentru că este singura capabilă să anuleze diferenţe sociale şi etnice , religioase , economice şi intelectuale. Toţi avem o cană Jacobs , ea este folosită de noi toţi , iubitori de cafea sau nu ,pentru că din ea se poate bea şi ceai , şi suc şi vin fiert şi chiar apă de la robinet. Este gadgetul suprem şi simbol al îndobitocirii unei naţii. Începând de la cana Jacobs , românul a simţit pe buze gustul dulce al " cumpără acest fantastic produs ,oricât de scump sau nefolositor acesta ar fi , pentru că primeşti cadou GRATIS , acest obiect - oricare ar fi el - de care te-ai putea foarte bine lipsi dar la care nu vei fi capabil să renunţi deoarece este pe "de-a moaca ".

Şi uite aşa , românul comunitar , ex comunist , strângător din fire şi în eternă concurenţă cu vecinul , a început campania de colectare a tuturor lucrurilor nefolositoare cu care să-şi umple mai întâi sertarele şi apoi , pubelele.
Mioriţa comunitară , victimă a capitalismului sălbatic , a fost o pradă uşoară a subtilitatilor pieţii globalizate . Din această cauză ea a început să acumuleze sârguincios si fără nici un criteriu cam orice dar mai ales , bidoanele. Mama mea , o femeie în toate facultăţile mintale, strânge bidoane în mod spasmodic. Te toate capacitatie , dimensiunile şi formele , de suc , bere , apă , începând de la cele de o litră şi terminând cu cele de 5 l , incluzând orice capacitate intermedie. De ce ? Mister !... La ce îţi trebuie un bidon gol când mâine vei cumpăra alt bidon , plin , pe care îl vei goli ? Nu se ştie . Nu se fac roboţei din bidoane , nu se fac ruble din bidoane , nu se face nimic din bidoane. Bidoanele se pot reclicla pentru a fabrica alte bidoane. Atât. Bidoanele ţinute la debara vor rămâne în debara până când vei ajunge la concluzia că ai nevoie de spaţiu , pentru a înmagazina , desigur , alte bidoane , dar mai noi. Aşa că , periodic , mă văd nevoită să stau la pândă ca o sălbăticiune în aşteptarea momentului în care mama pleacă acasă , că să le arunc pe toate la gunoi , cu certitudinea absolută că odată ce se va întoarce , va ridica din sprânceana şi mirosind a spaţiu liber , va exclama : "Nesocotito , iar mi-ai aruncat bidoanele la gunoi ?!...” Mea culpa.

Acum , dacă tot m-am legat de noile ticuri ale mioriţei comunitare , aş mai avea două vorbe de spus. În legătură cu grătarul la iarbă verde , de exemplu. Grătarul de week end a depăşit deja stadiul de hobby devenind un fel de psihoză generală. Îmi imaginez că , în cazul în care economia unei ţări s-ar putea dezvolta din vânzarea de mici , bere şi cărbune , România ar avea şanse de a deveni rapid una dintre marile puterile economice ale lumii .
Nu înţeleg ce poate fi relaxant în a te căra cu paporniţele de acasă , ca să petreci ziua afumându-te pe tine şi vecinii , sau afumându-se reciproc într-o atmosferă de frăţie a micului sfârâicios , cu maţele chiorăind de foame ( pe grătar se rumenesc ,pe rând , cantităţi relativ mici de carne , corect ? ) că să mănânci într-un final o friptură gudronată şi fără excepţii rece , când ar fi fost mult mai simplu şi practic dar mai ales relaxant , să-ţi potoleşti foamea cu un sendviş adus de-acasă şi să-ţi petreci restul zilei zburdând , zăcând ca o şopârla la soare sau practicând orice altă activitate ce nu presupune întreaga tortură a ceremonialului pregatitului micului perfect. Este clar că incapacitatea mea de a înţelege extazul ascuns al acestei practici nu o va face mai puţin interesantă în ochii adepţilor ei . Ziceam şi eu aşa, pour parlè.

Se spune că în viaţă este bine să îţi păstrezi capacitatea de a te lasă surprins iar vremurile actuale sunt , trebuie să recunosc , un izvor nesecat de stupoare , de uluire până la confuzie şi mai apoi , îndobitocire. Nu-mi place să judec dar ador să-mi dau cu părerea. Prin urmare , dacă o cană verde şi un pumn de carne tocată de provenienţă dubioasă pot deveni sursă de inspiraţie , eu nu am altceva de spus decât : mulţumesc , România.



A vostra , ca întotdeauna ,


Mia .