Poezii fără dedicaţie

Această dragoste / J. Prevert

"Această dragoste
atât de violentă
atât de firavă
atât de tandră
atât de disperată
această dragoste
frumoasă ca ziua
şi urâtă ca vremea
când vremea e urâtă
această dragoste atât de adevărată
atât de frumoasă
atât de fericită
scăldată-n bucurie
şi-atât de derizorie
tremurând de spaimă ca un copil în beznă
şi totuşi sigură de ea
ca omul calm în miez de noapte
această dragoste ce sperie pe atâţia
şi-i face să vorbească
şi-i face să blesteme
această dragoste păzită
pentru că noi o păzim
această dragoste
hăituită, rănită, călcată
-n picioare, isprăvită,
negată, uitată
această dragoste-ntreagă
atât de vie încă
şi însorită
este dragostea ta
este dragostea mea
a celui care-a fost
acest lucru pururea
altul
şi mereu neschimbat
la fel de-adevărată ca o plantă
şi ca o pasăre vibrând
caldă şi vie ca vara
noi amândoi putem
să mergem şi să ne întoarcem
putem să uităm
pe urmă s-adormim
să ne trezim, să suferim,
să-mbătrânim
să adormim din nou
sau să visăm la moarte
să ne trezim surâs şi râs
să-ntinerim
dragostea noastră rămâne
îndărătnică asemenea unui catâr
vie ca dorinţa
şi crudă ca memoria
stupidă ca regretul
şi tandră precum amintirea
rece ca marmora
frumoasă ca ziua
fragilă ca un prunc
surăzând ne priveşte
şi ne vorbeşte fără cuvânt
şi o ascult tremurând
şi strig
şi strig pentru tine
şi strig pentru mine
rugându-mă de ea
pentru tine pentru mine pentru
toţi cei ce se iubesc
şi care s-au iubit
da îi spun dragostei
pentru tine pentru mine şi pentru toţi
ceilalţi
pe care nu-i cunosc
rămâi acolo
nu te clinti
nu pleca
noi care suntem iubiţi
noi te-am uitat
dar tu nu te uita
noi nu te-avem decât pe tine pe pământ
nu ne lăsa să îngheţăm
mereu mai departe mereu
oriunde-ai fi
dă-ne iar un semn de viaţă
mult mai târziu din marginea pădurii
din pădurea memoriei
ţâşneşte deodată
întinde-ne mâna
salvează-ne."


Scoica / L. Blaga



C-un zambet indraznet privesc in mine
si inima
mi-o prind in mana. Tremurand
imi strang comoara la ureche si ascult.

Imi pare
ca tin in mani o scoica,
in care
prelung si neanteles
rasuna zvonul unei mari necunoscute.

O voi ajunge, voi ajunge
vreodat pe malul
acelei mari, pe care azi
o simt,
dar nu o vad ?


Sonetul XVII / P. Neruda

Nu te iubesc chiar dacă
tu ai fi un trandafir sărat, sau topaz,
sau o sageată de garoafe
pe care focul o trimite.
Te iubesc cu o certitudine întunecată
căci lucrurile sunt create să fie iubite,
în secret, între umbră şi suflet.
Te iubesc ca planta care niciodată nu înfloreşte
care păstrează în sine lumina florilor ascunse.
Mulţumesc iubirii tale, solid şi cert parfum
ce răsare din pământ
şi trăieşte în întuneric, în sufletul meu.
Te iubesc fără să ştiu cum şi când, sau poate unde
Te iubesc în mod direct, fără să retrogradez,
fără complexe sau mândrie;
Deci te iubesc pentru că ştiu,
că aceasta e singura cale:
Unde eu nu exist, nici tu,
atât de aproape, încât mâna ta
pe pieptul meu este mâna mea,
atât de aproape, încât ochii tăi închişi
mă adorm pe mine.

Tangoul vaduvului / P. Neruda



" O, Necurato, de-acuma ai gasit
scrisoarea si-ai plans de furie,
mi-ai insultat a mamei amintire,
spunandu-i ba catea spurcata,
ba mama de borfas,
si ai baut de-acuma singura,
de una singura, ceaiul din amurg,
uitandu-te la pantofii mei cei vechi
si goi pe vecie,
si nu vei mai putea sa-ti amintesti bolile,
visele nocturne si bucatele mele
fara sa ma blestemi cu glas tare,
ca si cum as fi inca acolo,
plangandu-ma de tropic,
de febrele otravite care mi-au facut atata rau
si de inspaimantatorii de englezi
pe care inca-i mai urasc.

Necurato, intr-adevar,
ce noapte mare si ce pamant singur!
Am ajuns iar la dormitoarele solitare,
sa pranzesc in restaurante hrana rece si
sa arunc pe podea pantalonii si camasile,
in odaia mea nu-s umerase,
nici portrete pe pereti.
Cata umbra din suflet n-as da ca sa fii iar a mea,
si ce amenintatoare mi se par numele lunilor,
si vorba iarna ce sunet de toba lugruba are.

Ingropat langa cocotier ai sa gasesti mai tarziu
cutitul pe care l-am ascuns acolo de teama
sa nu ma ucizi,
iar acum as vrea sa miros pe neasteptate
otelul de bucatarie
obisnuit cu greutatea mainii tale si stralucirea piciorului tau:
sub umezeala pamantului, printre radacini surde,
din limba oamenilor el n-ar sti decat numele tau,
iar pamantul batut nu ti-ar pricepe numele
alcatuit din impenetrabile substante divine.

La fel cum ma chinuie gandul la ziua
limpede a picioarelor tale,
care zac intarite ca apele solare oprite in loc,
la randunica din ochii tai,
care traieste dormind si zburand
si la cainele de furie pe care il adapostesti in inima,
si suspin in aer cenusa si tot ce s-a distrus,
lungul, solitarul spatiu care ma inconjoara pe veci.

As da vantul marii nesfarsite
pentru rasuflarea ta intretaiata,
pe care in noptile lungi, lipsite de uitare, o ascult
cum se lipeste de vazduh ca biciul ce crupa unui cal.
Si pentru a te auzi urinand in bezna, in fundul casei,
ca si cum ai turna miere subtire,
frematatoare de argint, obstinata
as renunta oricand la corul de umbre pe care il am
si la zgomotul de spade fara rost,
pe care il aud in suflet,
si la porumbita de sange care-mi sta singura in frunte
strigand dupa lucruri duse si fapturi disparute,
substante ciudat inseparabile si disparute."


va urma.