Cand spunem „poveste” , gândul ne duce la carţile copilăriei noastre , la zâne şi zmei ,covoare fermecate şi cai înaripaţi. Când spunem „poveste de dragoste” , ne gândim la filme , la doi oameni alergând prin ploaie unul către celalat , la tragedia iubirii ce dăinuie dincolo de moarte sau la doi bătrâni cu mâini tremurânde ce-şi depănează amintirile stând lipiti unul de celălalt pe o canapea ponosită .
Închideti ochii şi imaginaţi...
Fetel visează de micuţe la poveşti înzorzonate de detalii siropoase , intense , fanteziile sunt îndrăzneţe şi , prin natura lor , departe de realitate.
Viaţa nu are instrucţiuni de folosire , deşi educaţia ar trebui să facă tocmai asta , să-ţi pună la dispoziţie nişte instrumente care să-ţi permită să ajungi exact sau aproximativ acolo unde doreşti să ajungi , cu o margine de eroare suportabilă. Din păcate , socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din târg.
Singurul lucru pentru care ar trebui să fim întotdeauna pregătiţi este elementul necunoscut , imprevizibil al vieţii. Ne spunem şi repetăm până la sfârşeală că viaţă noastră ne aparţine. Greşit : noi aparţinem vieţilor noastre.
Oamenii visează extraordinarul , oamenii se emoţionează în situaţii extraordinare , oamenii îşi doresc lucruri extra-ordinare , adică în afară normalităţii . Într-un fotoliu de cinema oamenii solidarizează cu cei ce luptă , cu idealiştii , cu cei care se dau eternităţii , au curajul morţii şi nu acceptă umilinţa compromisului cotidian.
Dar când e vorba să treacă la fapte , aleg siguranţă banalului , slujba care oferă mai multe zerouri socotelilor familiare , strada cea mai scurtă ,partenerul mai puţin romantic dar mai practic . Şi totuşi , la cinematograf , plâng. În intimitatea propriei camere , visează. În catifeaua întunecată a nopţilor când sufletul rămâne treaz , le cresc aripi şi zboară.
Suflarea omenească e precum găina : un înaripat care a uitat la ce folosesc aripile. Se limitează să cotcodăcească , râmează în ţărână şi fac ouă. Iar în final , sfârşesc în ciorbă universală.
Şi eu sunt o găină ,o găină cu aripile atrofizate dar cu speranţa nebună că într-o zi o să zbor. Probabil nu sunt singura , am certitudinea că mulţi dintre noi ne trăim vieţile în aşteptarea momentului sublim al împlinirii propriului destin de înaripate. Icar şi-a construit aripile , a zburat prea sus , şi s-a ars, la figurat. Iar noi , de frica pârjolului , am încetat să încercăm să ne mai construim aripi , am inventat avioanele care ne duc până la nori , ne permit să ne bălăcim un pic cu clabucii ideii că suntem acolo sus şi că , poate , dacă am întinde o mână doar , am putea înfăşca visul acela imposibil , ni l-am băga în sân ca pe o geană căzută şi l-am duce acasă , unde să trăim în sfârşit fericiţi, cu dorinţa secretă împlinită.
Cunoscuţii mei mă consideră în general şi în modul cel mai simpatic o "nebuna". "Vai , ce nebună eşti !" sau "Tot nebună ai ramas" .
Ce este de fapt această nebunie a mea? Nimic altceva decât manifestarea dorului înnăscut de zbor. Chinul da a mă preface din găina în ciocârlie . Ciocârlia e o pasăre micuţă , firavă şi nici măcar îndeajuns de frumoasă cât să egaleze minunăţia cântecului sau. Ciocârlia este pasărea care zboară cel mai sus ; legenda spune că ciocârlia era de fapt o fată cu cosiţe care s-a îndrăgostit de soare şi care s-a trasnformat în înaripată ca să-şi ajungă iubitul , departe, în văzduh , de unde îşi cântă dragostea spre încântarea celor care o ascultă.
Şi în viaţă mea există un "soare" către care gândul meu se îndreaptă , deşi vocea mea e mai degrabă a unei coţofene decât a unei ciocârlii. Povestea mea este extraordinară nu prin esenţa sa , ci pentru că oamenii consideră acceptabil şi înţelept doar ce este factibil , posibil , uşor de dus la capăt. Eu sunt o eternă rătăcită , una care la răscruce , în loc să aleagă drumul cel mai sigur şi mai scurt , se aventurează pe cărări unde paşii sunt rari şi iarbă creşte înaltă , către locuri mirabile , unde lucruri nemaipomenite se întâmplă , unde oamenii vorbesc altfel , nu doar o limbă necunoscută ci povestesc despre vieţi necunoscute mie , unde bucatele au alt gust , şi muzica , deşi e tot muzică , sună altfel , locuri în care soarele luminează altfel şi luna se ridică pe cer în voaluri de nori...
Povestea mea este doar una dintre multele şi mă întristează gândul ca oamenii şi-au închis poarta sufletului şi ochii minţii într-atât încât , faptul că eu nu iubesc unul de-o seamă cu mine în obiceiuri religioase şi gastronomice este considerat un hazard , un risc inutil asumat. În definitiv aş fi destul de arătoasă , isteaţă , interesantă cât să-mi găsesc un cocoş din propria ograda. De ce să risc ?
Dar de ce să nu? De ce să nu arunc un ochi peste gard , să văd cum e dincolo ? De ce să-mi refuz vastitatea ,culorile şi parfumul depărtărilor?
Am 34 de ani şi-mi place să ţin ochii larg deschişi. Îmi place să mă scobor în oameni , acolo unde este întuneric , să scarmăn ţărâna spaimelor noastre şi să dau de bobul de jar care arde în fiecare dintre noi şi pe care mi-l imaginez precum inima încinsă şi lichidă a Pământului , clocotind ascunsă , bolorosind , fumegând în patimi nedeclarate , în dorinţe reprimate , în visuri abandonate , în speranţe ce abia îşi trag sufletul. Frumuseţea omenirii este fragilitatea ei. Ca şi povestea mea.
Uitaţi-va pe cer. Câte stele , atâtea poveşti , puzderie . Nu există excepţii , nu există poveşti triste şi poveşti împlinite . Nu există poveşti normale şi poveşti mai greu de acceptat doar pentru că se desfăşoară în alt decor.
Există doar poveşti. O mie şi una.
A voastra , ca intotdeauna ,
Mia
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu