Ca-n filme !

Vrei pentru că suntem crescuţi cu lapte şi poveşti ori pentru că ne dau ocazia să visăm cu ochii deschişi (sau să avem coşmaruri cu ochii deschişi, depinde) filmele găsesc un iubitor în fiecare dintre noi. Bătăi, urmăriri spectaculoase, pistoale şi gloanţe, amor, crize sentimentale, durere, bucurie ... le regăsim pe toate doar uitându-ne la o peliculă.

Minunată invenţie, n-am ce zice! Un film de calitate te răscoleşte, uneori chiar îţi schimbă viziunea asupra lucrurilor, te face să înţelegi ori să îţi pui nişte întrebări..., te distrează, îţi ridica umorul, te face chiar să uiţi de necaz.

Dar eu am mari perplexităţi legate de unele detalii. O să le supun atenţie voastre în mod aleatoriu, după cum se prezintă minţii mele la această oră târzie.

Spre exemplu, de ce în filme o convorbire telefonică se sfârşeşte întotdeauna brusc ?

„ Ne vedem la 7.” „Tatatatatatata.”

A închis. Păi cum ?...fără „ Bine, hai pa. Da. Te pup. Pa.Pa-pa." Asta în cazul în care la celălalt capăt nu este mătuşa care continuă:

„ Te pupa, mama. Să îţi pui fularul, da? Bine, hai că ne vedem dup-aia. Da' să nu întârzii, că te-aştept cu masă gata.”

„ Da, da, saru' mână, nu, nu o să întârzii. Bine. Pa-pa.Pa-pa. Saru' mâna.Pa.”

Şi abia atunci închizi.

În filme, nu. Nu se salută. Şi asta are un sens dacă stai şi te gândeşti că nici nu zic „alo” , de fapt.

Dar nu se încheie aici. Americanii zic: „ La şapte, la mine acasă. Fii punctual.” Nimic anormal până aici, cu excepţia faptului că ... nu dau niciodată adresa. Vi s-a întâmplat să auziţi vreodată replica asta urmată de o adresă ? Mie nu. Ajung ăştia punctuali pe peste tot, fără adresă, fără indicaţii, nimic. Eu, când invit pe cineva la mine îi zic: strada Cutare, lângă restaurantul Cutare, vezi că la statuie trebuie să coteşti la dreapta, nu pe prima ci pe a doua strada”. În filme, nu. Au probabil un GPS care funcţionează telepatic, bag de seamă, altfel nu-mi explic.

Buuuun. Altceva: ce satisfacţie mi-ar da un regizor, dacă într-o zi aş asista la o scenă în care încordarea emoţiilor este la apogeu iar fugarul, intrând în maşină, o porneşte la prima cheie şi fugeeee,mă da fuge cât colo! Şi nu numai, mi-ar plăcea ca urmăritorul să alerge fără nici un rezultat pe scurtătură, să se împiedice chiar - că doar e la vale, ce naiba ! Eu mi-am julit bărbia de nenumărate ori alergând în jos, pe pantă, sunt legile fizicii, nu le-am inventat eu - şi să rămână uitându-se luuung după maşina care lasă în urmă ei un nor gros de praf.

Dar nu. Nu se întâmplă niciodată aşa.

Acum, probleme gastronomice şi de dietă: în filme toată lumea mănâncă. ( Asta, evident, dacă nu este un film ce povesteşte mizeria şi sărăcia... Indiilor, de exemplu, unde toată lumea moare de foame şi tu, spectator, de disperare şi gânduri rele).
Ce manâncă oamenii în filme? Pizza, format family, de obicei. Sau „pasta”. Hambrugers sau hot dogs. Iar dacă este un film chic, o scenă ambientata într-un restaurant unde în general ai nevoie de o rezervare făcută cu două săptămâni înainte (pe care protagonişti nu o fac niciodată dar totuşi se descurcă să găsească o măsuţă), ce crezi tu că au în farfurie? Salată. Da. Lăptucă. Adusă, probabil, de Harap Alb din grădina de zarzavat a ursului, altfel nu-mi explic de ce să fie nevoie să rezerv cu o luna înainte ca să mănânc trei frunze - aranjate dichisit, e adevărat- cu un pic de dressing. Poate pentru că... în general, la restaurantele acelea din filme, oamenii nu manâncă ceea ce au comandat în precedentă (adică lăptucile), niciodată. Nici-o-da-tă. Ori sună telefonul şi unul dintre cei doi (că sunt doi , am uitat să spun) fuge vreundeva: acasă, la muncă, la poliţie, la spital, ori pleacă împreună, saruntându-se, în căutarea unui loc în care să lase frâu liber instinctelor reproductive gâdilate de efectul bine-cunoscut de afrodisiac al ...lăptucilor. Lasă banii pe masă, nu cer factura şi nici măcar restul. Şi dacă ai lăsat bani mai puţini? Că doar n-oi crede eu acuma, ca spectator inteligent ce ma aflu , că în vreme ce comandaţi, ai şi făcut calculul mintal al cheltuielii aproximative?! Şi de ce nu ceri niciodată restul la pachet, barem ? Nu ai şi tu un căţel, nu cunoşti vreun homeless?
Mă rog, probabil detalii de genul ăsta mă preocupă numai pe mine, care trăiesc scena atât de intens încât parcă aş fi acolo şi mă comport, m-aş comporta, ca atare.

Iar acesta este doar unul dintre paradoxurile ce privesc mâncarea, în filme. Pentru că există şi situaţia opusă. Exemplu: cină în familie, masa plină până la refuz, sfârâie grătarele, boloborosesc cratiţele, tremură farfuriile şi cuţitele pe masă, se reuneşte gălăgioasa familie, 3-4 generaţii la un loc şi mănâncă, mănâcă, mănâncă... Ei, să dea naiba , să scap eu de celulită de oftică, dacă e vreunul gras sau un picuţ supraponderal. Curcan, pure, sosuri, (și să nui uitîm porumbul fiert!) carbohidraţi şi grăsimi cascadă!... ca să nu mai pomenesc de faptul că ei la masă... beau lapte! lapte !!... Cum o fi , Doamne , să bagi o sarma şi un gât de lapte, o bucată de mămăligă, un pic de ardei usturat şi... lăptic. Pfoai , mă cutremur doar gândindu-mă!

Asta e magia filmului, mănânci, te-ndopi până la extenuare şi nu te îngraşi un gram. Eh, fincţiunea asta, ce ţi-e cu ea! Păcat că ei nu se îngraşă şi eu da, că tot uitându-mă la ei, gogoşi dimineaţă, un hot dog pe stradă, cină la restaurant, desertul acasă între cearşafuri... mă păleşte o foame că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să dau iama în frigider. La miezul nopţii.

Ar mai fi şi cazul femeilor părăsite ori supărate ce la prima lacrimă, au şi pus mână pe borcanul de îngheţată. Ce îngheţată or avea americanii? Pe bază de lapte, fructe şi distonocalm? ...

Din corectitudine, simt însă nevoia să amintesc de un personaj pe care nu l-am văzut niciodată, în ani şi ani de serial, înghiţind o îmbucătura, măcar un M&M din bolul pe care l-a avut pe birou de la începutul serialului până la final: Ally Mcbeal. Pe Ally o lua vântul pe stradă pe bună dreptate: de la sezonul 1 până la ultima scevenţă a sezonului 5 nu a înghiţit altceva decât propria salivă.



În general fimele urmează o schema, aţi observat ?

Dacă e vorba de un film de dragoste, schema este următoarea: se cunosc, are loc un schimb de priviri ce te face să spui în gândul tău:”aha, deci el e El şi ea este Ea”, după care fiecare se întoarce la propria situaţie, care urmează să fie povestită, explicată. Apoi, cei doi se reîntâlnesc, întâmplător. Un hazard de necrezut! Se împiedică pur şi simplu unul de celălalt. Din nesuferiţi ce-şi erau, îşi dau întâlnire, ( "la mine acasă, la 7 " - fără să dea adresa , evident). Mai apoi altă întâlnire. Se destăunuie respectiv celui mai bun prieten. La a două întâlnire se săruta, uneori fac dragoste, in unele cazuri mai e nevoie de un rendez-vous. Uneori el o salvează, şi ea, în lacrimi, sfârşeşte între braţele lui; ori el între picioarele ei, depinde cât sunteţi de romantici. Alteori el organizează situaţii nemaipomenite de unde nu lipsesc o masa frumos aranjată (în general pe un acoperiş sau într-un crâng în mijocul pădurii) şi lumânări cu sutele, ori beculeţe, instalaţie de brad, ca să înţelegeţi ce spun.

După care, sunt fericiţi un pic. Apoi ce ceartă. Pentru că el a dezamăgit-o ca toţi bărbaţii din viaţa ei de până atunci sau ea l-a minţit, exact precum femeile care au precedat-o. După care se urăsc şi se bârfesc reciproc. După care, în timpul nunţii celui mai bun prieten (care a cunoscut-o între timp pe cea mă bună prietenă a ei sau viceversa în vreme ce încercau amândoi să-i împace), se privesc pe deasupra capetelor celorlalţi invitaţi şi înţeleg că nu pot trăi unul fără celălalt. The end.

Dacă este un film de groază, mor toţi. În afară de fata cea mai frumoasă şi băiatul cel mai musculos. Şi câinele lui. Iar cu o clipă înainte de final, când în sfârşit începi să respiri din nou normal, se aude o muzică terifiantă şi se vede un deget mişcându-se imperceptibil. Monstrul trăieşte!...

Dacă este un film de acţiune, el este plin de sânge şi bătut măr dar învingător şi poliţia soseşte când toată situaţia a fost deja rezolvată. Ce mă uimeşte cel mai mult şi cel mai mult la un film de acţiune este cum fuge el printre rafale de mitralieră şi nu păţeşte nimic, dimpotrivă, chiar se opreşte, se întoarce, ia ţinta, şi trage un foc de armă, unul singur ( pentru că nu mai avea decât un cartuş) care îl ucide pe atacator!

Iar dacă este CSI, să te fereşti ! Găsesc o fibră, extrag ADN-ul (procedeul l-am învăţat cu toţii: se pune în eprubetă, se toarnă lichid deasupra, se agită, se pune la centrifugă şi se aşteaptă foaia de la imprimanată) şi descoperă că este vorba de adn ne-uman. Este adn de tigru. De la perii de pe drăgălaşul funduleţ al unui tigru bengalez de la circul ce tocmai sosise în oraş (scrie totul pe foaia aia cu rezultatul adn-ului). Un tigru căruia un îngrigijitor îi făcuse toaleta, care îngrijitor se demonstrează într-un final că nu fusese la locul crimei ci transferase singurul fir de păr care îi căzuse tigrului în ziua aceea, pe haina unui vizitator, care vizitator este identificat cu ajutorul înregistrării video al camerelor de supraveghere datorită unei inscripţii pe şapca ce îi acoperea în totalitate chipul, care inscripţie conţinea adresa magazinului unde fusese cumpărată, care magazin vânduse o singură şapcă în ziua aceea unui cumpărător care a folosit...evident, o carte de credit. Bineînţeles că aleargă toţi către apartamentul vinovatului, care între timp dispăruse. Aşa că oamenii de la CSI procesează tot apartamentul şi descoperă un minuscul fragment de frunză moartă. Această frunză este o frunză de arţar canadian dintr-o specie rarissima care se găseşte într-un singur loc. Acolo unde criminalul va fi descoperit şi arestat. The end.



Dar de ce să ne plângem, până la urmă ? Asta e toată frumuseţea filmelor: te fac să te simţi deştept pentru că tu înţeleseseşi de la început cine era asasinul şi îţi oferă de fiecare data o explicaţie plauzibilă ce te face să dormi liniştit.



Noapte bună !



mia