alo, m-auzi ?

Trăim vremuri năuce , beţive... , vremuri care nu te lasă o clipă singur cu tine . În era globalizării singurul efect vizibil este creşterea fără măsură a individualismului. Suntem interconectaţi şi comunicăm intr-o mie de moduri noi dar în totală singurătate. În balamucul general am încetat să ne ascultăm , am muţit sufleteşte , vocea noastră interioară s-a contopit într-un talaz universal de glasuri pe care nu le ascultăm şi care nu ne ascultă.

Am citit o carte odată. O carte plină de bizarii , un roman cyberpunk. Nu râdeţi şi nu vă miraţi. „ Lingura nu exista” , spune Neo alias Keanuu în Matrix. Ieşind din sălile de cinema după vizionarea acestui film ,sunt sigură că fiecare dintre voi s-a gândit preţ de o clipă : „si dacă e adevărat ?... „ Mă rog , ziceam de cartea aia . Se numeşte „ Snow crash” , autorul ei , Neal Stephenson , care suferă ,zic eu , de delirium tremens , avansează ideea , reinterpretând povestea biblică a Turnului Babel , că fenomenul care a produs formarea limbajelor şi a modurilor de comunicare , a idiomurilori ,a dialectelor ce se disting unul de celălalt dintr-o regiune în altă a lumii , nu este altceva decât un fel de virus care ne-a băgat sistemul de comunicare în tilt prin epocă precreştina . Povestea Turnului Babel narează, pe scurt , cum că s-a apucat omenirea să construiască o structură atât de înaltă încât această să ajungă până sus , sus de tot , în cerul acela în care se pare că ar sălăşui însuşi Dumnezeu. „Babel era un oraş unde întreaga omenire era unită, toţi oamenii vorbind o singură limbă şi migrând dinspre est; era oraşul regelui Nimrod, şi primul oraş construit după Potop” , narează Wikipedia. Şi continuă : „Insa Dumnezeu(...), văzând că oamenii păcătuiau împotrivă lui, le-a încurcat limbile şi a împrăştiat oamenii pe tot Pământul.”

Le-a încurcat limbile... hmmm. Acum , dacă stăm să analizăm fără pretenţii de profunzime savantă cele de mai sus , ideea lui Neal Stephenson , care prin intermediul şi intervenţiile rocambolesche ale protagonistului ( care ,culmea, se numeşte Hiro Protagonist , sic !) , salvează umanitatea de acest „virus” , readucând-o la acel stadiu în care comunicarea între indivizi este posibilă , nu este chiar atât de tâmpita. Luând-o babeşte , să spunem că „Dumnezeu” nu este altceva decât o metaforă pentru „cunoasterea absoluta” iar comunicarea singura cale , un „turn”, care ne conduce într- acolo , lucrurile devin foarte clare : comunicarea este singura noastră salvare.

Rămânând la lucruri lumeşti , se ştie , noi suntem nişte fiinţe limitate (aparent, dar asta e altă discuţie ) , nicicând nu am putea , ori dori întratât încât să facem acest lucru posibil , nicicând nu am putea , spuneam, să cunoaştem , tot ceea ce ne este efectiv util (în sensul de aplicabil pe durata existenţei noastre pământeşti) ;prin urmare ar fi extrem de isteţ din partea noastră să „impartim” cunoaşterea. Să zicem că eu ştiu să fac o maioneză de vis iar Ics ştie să bată cuie în manieră impecabila . Eu îl învăţ pe el şi el mă învăţa pe mine , comunicăm în sensul primar , şi ne trezim , miracol !, că ştim să facem două lucruri fiecare. Şi tot aşa. Ca un lanţ al non-slăbiciunilor , un lanţ al cunoaşterii. E o chestie atât de banală , simplă , comunicarea asta. Am tras cabluri pe fundul oceanelor că să ne conectăm între noi şi trimis sateliţi în universul nesfârşit , nu trebuie decât să apăsam pe un buton şi avem terabiţi de informaţii la dispoziţie , voci de ascultat , urechi şi ochi cărora să ne adresăm. Turnul Babel există , a fost construit , pacat ca Dumnezeu ne-a „incurcat limbile”.

Practic vorbim , vorbim, vorbim , butonăm, postăm , comentăm , blogarim , feisbuchim , haifaivim , apelăm , ne semesăm ... şi nu spunem nimic. Producem gălăgie , zgomot.

Ştiţi , şi planetele sunt capabile să comunice. Este îndeajuns să ştii să le asculţi. Pitagora se pare că a făcut-o , a ascultat muzica lor. Fiecare planetă îşi spune povestea , dacă apleci urechea să o asculţi. Sunetul produs de corpurile acelea cereşti , au un sens dacă le ştii limba. Orice , oricine , are o poveste de spus , ceva de împărtăşit . Şi nimeni nu vrea să asculte.

Ce probe am că să afirm asta ? E simplu : experienţă altora ne intereseaza doar că fapt divers . Noi ştim să băgam mână în buzunar şi să plătim pe cineva capabil să facă ceea ce noi nu ştim duce la bun sfârşit. Comunicarea profundă , dacă are loc, schimbă lucrurile. Schimbă oamenii. Ar schimbă totul. Lipsă ei , aşa cum se dovedeşte , ne face să trăim în comoditatea frustrării, ne face să repetăm la infinit aceleaşi greşeli , ne face să ne ascundem între patru pereţi şi să vorbim unui monitor.



Noapte bună !